Anul a inceput intre prieteni. Prieteni noi, prieteni pe care nu-i descoperisem inca. Am vorbit despre asteptari si sperante, realizari, planuri, motive de multumire, motivatii, lupte. Eu am spus ca imi doresc ca anul acesta sa fie inainte de toate un an intens, cu aripi si inceputuri...
Acum, privindu-l un pic nostalgic, in timp ce "the little voice" ma comenteaza cu ironie:), vad urmatoarele:
-am zburat... (I did, I did, I really did... bine, nu chiar in cea mai safe si mai conventionala maniera, dar... tot zbor se cheama)
-mi-am invins cele mai adanci temeri
-am catarat un munte inalt si am privit cerul dintre spice aurii de grau
-am ras mult
-m-am nascut din nou... da!!! ce inceput e mai inceput decat asta!!! (new birthday, june, 8th.)
-am simtit ca am prieteni adevarati
-am adus si am primit zambete si bucurie
-am plans la malul raului Babilonului si mi-am atarnat harfa in salciile din tinutul acela. Am stat pe marginea prapastiei si am privit in jos. Cineva a stat acolo cu mine... thank you...
-mi-am dat voie sa fiu eu
-mi-am pictat peretele din camera mea, am scris 8 capitole despre elfi, razboinici, zei si muritori, am lasat povestile libere in lume, am impartit povestile cu oameni dragi si am sorbit impreuna din seva lor
-am mers la tara, unde s-a nascut bunicul si-am cumparat cizme cu buletinul... am privit campiile, miristea de lucerna, oamenii si cimitirul... apoi am privit stelele... de acolo am adus nuci care au umplut serile de toamna
-am mers la mare si am invatat sa inot... imi fusese dor de mare...
-am luat decizii noi si-am renuntat apoi la o parte din ele
-m-am indragostit
-am luptat
-am crezut si m-am prins de credinta mea ca de-o geamandura
-am vorbit cu Dumnezeu
-am sapat in oameni si i-am descoperit
-Emanuel s-a destramat, apoi s-a strans din nou, un pic diferit, dar... Emanuel... (Friends will be friends)
-mi-a fost dor de prieteni vechi si-am stat apoi de vorba timp de multe autostrazi...
-am invatat sa fiu puternica si libera... apoi am invatat ca nu-mi doresc sa fiu chiar atat de puternica si nici chiar atat de libera...
-am privit miracole, vindecari, minuni...
-am gresit si mi-a parut rau
-am spus "Te iubesc!"
-am invatat sa cant Soldier of fortune, Under a violet moon, Again someday, Wish you were here... well... "invatat" e cam mult spus...
Iar acum imi dau seama ca in fata mea se intinde stralucitoare si plina de promisiuni, Tara Fagaduintei.
Si nu pot sa spun decat ca intr-adevar, a fost un an intens, cel mai intens... Imi vine sa rad si sa plang:) (Depakine, stiu...:P) THANK YOU! THANK YOU!
THANK YOU!
miercuri, 31 decembrie 2008
vineri, 26 decembrie 2008
Poveste. Pasarea-rau si Fecioara-de-piatra
Raul curgea linistit asa cum cursese de ani si ani, fara numar, in albia sa. Nu se plictisea. Era un rau vesel si-avea multi prieteni. Apele sale dulci scaldau radacinile salciilor, oglindeau ramurile mandre ale stejarului din lunca iar noaptea leganau stelele. Apele lui gazduiau pesti subtiri si luciosi ca argintul si multe vietuitoare veneau sa-si astampere setea in undele lui. Era un rau racoros si zambitor. Ii placea sa se joce. Cand soarele tremura la apus, venea vremea stimelor, a zanelor zanatice si-a fiicelor stravezii ale inselatoarei Zubala. Raului ii placea sa se joace cu ele, sa le stropeasca si sa le mangaie cu cate un val sugubat. Iar salciile, stejarul, pestii, serpii de smarald, animalele, stelele, zanele si spiridusii il iubeau. Chiar oamenii aminteau cu drag de el, desi nu-i vorbeau niciodata, caci nu intelegeau limba dulce a undelor.
Si raul curgea linistit asa cum cursese ani si ani de-a randul... Pana-ntr-o zi cand raul tresari sub o atingere noua. In valurile lui se oglindea un chip nemaivazut pana atunci. Un chip de fata. Raul mai leganase chipuri de oameni, se jucase cu ele, lungindu-le si intinzandu-le trasaturile... insa cu chipul acesta era altceva. Nimic nu-i raspundea din el... Fata fetei ramanea imobila si nici un zambet, nici un fior nu parea sa o strabata. In schimb o tristete adanca, o tristete de moarte ii scalda chipul si raul se cutremura in strafundurile lui. In fiecare zi raul isi dadea toata silinta sa o inveseleasca dar stradaniile sale se aratau a fi in van. Fata nici nu tresarea. Statea acolo, nemiscata, privind cu ochii ei mari adancurile raului. Si zi dupa zi, timpul se scurgea pe furis iar primavara vesela se transforma in vara imbracata in soare, si tot pe furis, fara ca nimeni sa fi bagat de seama, raului ii cazu drag chipul pe care il oglindea de-atata timp. Inca nu renuntase la ideea de-a inveseli acea privire scrutatoare si aspra care ii cerceta nisipul de pe fundul albiei. Ba inca intr-atat se legase el de-aceasta dorinta incat toata ziua nici nu mai facea altceva decat sa caute noi si noi mijloace de-a pune un zambet pe chipul impietrit. O dupa-amiaza intreaga ii aratase salturile pestilor argintii, minute intregi a tinut prizoniera o raza de luna ratacita de surorile ei, ba chiar i-a intins buzele intr-un suras in oglinda undelor sale, insa zambetul ramase doar inchegat in manunchiul de ape, nu si pe chipul de de-asupra. Si iata ca, odata cu perindarea vremilor, apele dulci ale raului devenira amare, amare ca privirea de piatra pe care o reflecta. Si cu cat mai amare ii deveneau apele, cu-atat mai mult o indragea pe fecioara nemiscata si cu-atat mai mare era durerea care se cuibarea in inima lui de apa. Vietatile padurii nu mai veneau sa se adape in apele sale iar copacii nu-si mai priveau ramurile glorioase in el, caci ochii lui nu mai aratau decat amaraciunea adanca a chipului de piatra.
Cam pe cand frunze aurii incepura sa cada deasupra sa, si aburii tomnateci sa se coboare spre seara, Zubala, narta inselatoare a noptii poposi langa albie.
-Ce vanturi iti bantuie apele? Iata, zanele se plang ca esti posac si le-ai parasit, ca nu mai oglindesti decat durere si ca apele tale amare nu mai sunt bune nici pentru vrajile stimelor celor nebune... Spune-mi deci, pentru ce e trista oglinda apelor tale?
Raul chicoti molcom. Dar sireata Zubala stia taina lui.
-Fecioara-de-piatra iti amaraste zilele... Uit-o, raule, Fecioara-de-piatra aduce doar nenorocire... Vreun taran de la munte o fi lepadat-o aici, pe malurile tale si-o fi fugit sa se-ascunda de ochii ei... Uit-o, caci e de piatra, iar piatra cea rece nu poate zambi... nu are viata...
Dar raul continua sa susure un cantec trist, despre singuratate.
-Fie, zise Zubala... Asculta povestea Fecioarei-de-piatra. Asculta, si-ntelege, si uita...
Odata, demult, pe meleagurile acestea se aciuase-un balaur. Neagra-i era inima si cruda iar in loc de sange, venin verde-i curgea prin vine. Mai traia aici si-o fecioara frumoasa cu ochii intunecati si pielea ca arama. Era mandra si zvelta si cantecul ei se-nalta catre cer ca o ciocarlie iar rasul ei izbucnea tanar si dulce ca un izvor de munte. Slujea cu bucurie celor din sat caci ii erau dragi cu totii iar ei, la randul lor o indrageau. Dar iata ca nenorocirea se abatu peste satul ei caci balaurul, insetat de sange si de durere omeneasca incepu sa le bantuie mosiile. Multi oameni pierira in ghearele balaurului iar pe pamanturile lor parjolite nu mai crestea nimic. Cei care nu-si gasisera sfarsitul in pantecele nesatul al fiarei ramasera sa moara de foame in casele lor. Plansul si jalea acoperisera coltul acela de rai iar fecioara noastra, altadata vesela cum e copilaria, ajunse sa-si petreaca zilele mangaind pe cei dragi ei, dar pentru care ramasesera atat de putine sperante. Intr-o zi balaurul, care-i pusese gand rau de ceva vreme, o intalni singura in lunca, si-i grai astfel:
-De mult voiam sa-mi bucur pantecele cu carnea ta dulce, Fecioara-cu-piele-de-arama. Dar iata, astazi voi fi binevoitor, caci esti frumoasa. Vino la mine-n barlog si slujeste-mi iar eu iti voi cruta zilele si vei fi soata mea.
-Ai adus parjol si jale peste satul nostru, balaur cu inima haina! Ne plangem mortii in fiecare casa... copiii nostri plang de foame in ulite... si zambetele noastre le-ai sters cu ranjetul tau de fiere. Ne-ai otravit sufletele si ne bantui noptile in cosmaruri... Ne-ai furat viata si ne-ai sadit groaza in sange. Cu nici un chip, n-am sa te urmez si nu-ti voi sluji niciodata... Fii blestemat, balaur cu inima haina si piei din lumea noastra! Mai bine moarta decat sa-mpart cu tine barlogul intunericului tau!
-Fie dupa voia ta, fecioara! zise balaurul infuriat... inca mai mult decat atat. Iata am sa ating cu unghia inima ta, si inima ta se va topi. Sangele tau se va-mbolnavi de-o boala a pietrelor si vei umbla prin lume straina si c-o gaura-n piept in care vantul isi va face locas si te va durea. Niciodata nu va mai inflori zambetul pe buzele tale si dragostea nu se va mai cuibari in pieptul tau. Caci inima ta o iau eu... Straina sa umbli prin lume. Sa cauti durere si sa starnesti doar durere!
Cumplit rasuna blestemul balaurului. Unghia lui cenusie atinse pieptul fecioarei si inima ei se prefacu in cenusa. Straina bantui o vreme ulitele cunoscute iar ochii ei vazura doar durere. Intr-un tarziu se aseza sub un copac, si ramase asa, privind pamantul, pana ce sangelei ei bolnav de o boala a pietrelor o facu sa incremeneasca in loc. Chiar si acum, ochii ei de piatra privesc si-aduc mahnirea iar in pieptul ei e un locas gol in care vantul vine sa se-ascunda.
Aceasta e trista poveste-a fecioarei de piatra. Uit-o raule... stancile nu mai pot zambi...
-Narta inselatoare a vrajilor si-a noptii, zise raul intr-un tarziu, fa-ma inima de om, sa ma asez in pieptul ei...
-O, rau nestiutor... ce lipsite de-ntelepciune sunt vorbele tale. Oamenii sunt fiinte nemuritoare si traiesc in Lumina... tu, raule nu poti fi inima de om... oamenii ard si se mistuie, renasc si mor, si totusi sunt legati de vesnicie... tu, raule, nu poti fi inima de om...
-Narta inselatoare a-ntunericului si-a descantecelor, fa-ma inima de piatra, sa m-asez in pieptul ei si sa nu mai doarma vantul in salasul tainic al viselor...
-Nebun esti, raule si ne-ntelept. Tu nu poti fi piatra, raule. Tu macini pietrele si porti viata cu tine. Pietrele dorm somnul mortii... Tu, raule esti viu...
-O, narta puternica, fa-ma pasare cantatoare!
-Pasare... zise narta cu un suspin... pasare... te-as putea face pasare, raule. O pasare cantatoare... macar asa imi vei incanta zanele si nu se vor mai plange de-amaraciunea ta... Dar, te previn, raule, o sa te doara...
-Fie, zise raul.
Iar a doua zi dimineata copacii, animalele, gazele, salciile plangatoare si tot poporul de zane descoperira cu uimire albia uscata a raului. Nu se intristara prea tare, caci raul devenise posac si amar, nici oamenii nu-si mai aduceau rufele la albia lui. Dar nimeni nu baga de seama pasarea mica si cenusie care se strecura in tainicul locas din pieptul statuii ramasa nemiscata pe malul secat. In schimb auzira cantecul care se inalta dulce si cald din inima Fecioarei-de-piatra. Neincetat cantecul se-nalta, ziua ca un roi vesel de albine iar noaptea ca o ploaie de aur care poleia copacii. Padurea era din nou fericita. Si frunzele galbene se facura de-arama, apoi de cenusa, apoi nu mai cazura deloc. Prima ninsoare se abatu timid peste padure. Cantecul se inalta mai sovaielnic, mai tremurat, dar nu se opri. Apoi ninse. Troiene albe acoperira totul intr-o haina de nunta. Cantecul de-abia se mai auzea... Pasarea cenusie tremura inauntrul locasului inghetat in care-si facea salas vantul. Iar intr-o zi, nu se mai auzi decat vantul...
In seara aceea Zubala poposi iarasi langa statuia Fecioarei-de-piatra. Zanele se plansesera din nou... de data aceasta de lipsa cantecului... Puternica narta privi inauntru, in locasul in care fusese inima de carne a fecioarei de demult. Si acolo gasi trupul inghetat al Pasarii-rau. Sfioasa, Zubala sopti:
-Pasare-rau, pasare-rau... cantecul tau de aur straluceste in inima pietrei... Fie trupul tau, inima de carne! Rau-pasare, rau-pasare... apele tale spala stancile si le macina... apele tale vindeca bolile pietrei... Fie apele tale sange rosu si tanar! Primeste jertfa... mai sopti ea, si cu degetele ei ascutite atinse buzele, fruntea si pieptul Fecioarei-de-piatra.
Si piatra tremura, se zbatu, se sparse si-n locul ei se ivi o fata tanara si frumoasa, cu trup de carne si viu care dintr-o data incepu sa zambeasca.
Legenda spune ca primavara fata a sadit trandafiri pe malul albiei uscate... si ca dupa un timp, un fir subtire de apa a inceput sa ude vechiul curs.
Insa nu exista dovezi arheologice concludente care sa certifice existenta reala a aceastor fapte.
Si raul curgea linistit asa cum cursese ani si ani de-a randul... Pana-ntr-o zi cand raul tresari sub o atingere noua. In valurile lui se oglindea un chip nemaivazut pana atunci. Un chip de fata. Raul mai leganase chipuri de oameni, se jucase cu ele, lungindu-le si intinzandu-le trasaturile... insa cu chipul acesta era altceva. Nimic nu-i raspundea din el... Fata fetei ramanea imobila si nici un zambet, nici un fior nu parea sa o strabata. In schimb o tristete adanca, o tristete de moarte ii scalda chipul si raul se cutremura in strafundurile lui. In fiecare zi raul isi dadea toata silinta sa o inveseleasca dar stradaniile sale se aratau a fi in van. Fata nici nu tresarea. Statea acolo, nemiscata, privind cu ochii ei mari adancurile raului. Si zi dupa zi, timpul se scurgea pe furis iar primavara vesela se transforma in vara imbracata in soare, si tot pe furis, fara ca nimeni sa fi bagat de seama, raului ii cazu drag chipul pe care il oglindea de-atata timp. Inca nu renuntase la ideea de-a inveseli acea privire scrutatoare si aspra care ii cerceta nisipul de pe fundul albiei. Ba inca intr-atat se legase el de-aceasta dorinta incat toata ziua nici nu mai facea altceva decat sa caute noi si noi mijloace de-a pune un zambet pe chipul impietrit. O dupa-amiaza intreaga ii aratase salturile pestilor argintii, minute intregi a tinut prizoniera o raza de luna ratacita de surorile ei, ba chiar i-a intins buzele intr-un suras in oglinda undelor sale, insa zambetul ramase doar inchegat in manunchiul de ape, nu si pe chipul de de-asupra. Si iata ca, odata cu perindarea vremilor, apele dulci ale raului devenira amare, amare ca privirea de piatra pe care o reflecta. Si cu cat mai amare ii deveneau apele, cu-atat mai mult o indragea pe fecioara nemiscata si cu-atat mai mare era durerea care se cuibarea in inima lui de apa. Vietatile padurii nu mai veneau sa se adape in apele sale iar copacii nu-si mai priveau ramurile glorioase in el, caci ochii lui nu mai aratau decat amaraciunea adanca a chipului de piatra.
Cam pe cand frunze aurii incepura sa cada deasupra sa, si aburii tomnateci sa se coboare spre seara, Zubala, narta inselatoare a noptii poposi langa albie.
-Ce vanturi iti bantuie apele? Iata, zanele se plang ca esti posac si le-ai parasit, ca nu mai oglindesti decat durere si ca apele tale amare nu mai sunt bune nici pentru vrajile stimelor celor nebune... Spune-mi deci, pentru ce e trista oglinda apelor tale?
Raul chicoti molcom. Dar sireata Zubala stia taina lui.
-Fecioara-de-piatra iti amaraste zilele... Uit-o, raule, Fecioara-de-piatra aduce doar nenorocire... Vreun taran de la munte o fi lepadat-o aici, pe malurile tale si-o fi fugit sa se-ascunda de ochii ei... Uit-o, caci e de piatra, iar piatra cea rece nu poate zambi... nu are viata...
Dar raul continua sa susure un cantec trist, despre singuratate.
-Fie, zise Zubala... Asculta povestea Fecioarei-de-piatra. Asculta, si-ntelege, si uita...
Odata, demult, pe meleagurile acestea se aciuase-un balaur. Neagra-i era inima si cruda iar in loc de sange, venin verde-i curgea prin vine. Mai traia aici si-o fecioara frumoasa cu ochii intunecati si pielea ca arama. Era mandra si zvelta si cantecul ei se-nalta catre cer ca o ciocarlie iar rasul ei izbucnea tanar si dulce ca un izvor de munte. Slujea cu bucurie celor din sat caci ii erau dragi cu totii iar ei, la randul lor o indrageau. Dar iata ca nenorocirea se abatu peste satul ei caci balaurul, insetat de sange si de durere omeneasca incepu sa le bantuie mosiile. Multi oameni pierira in ghearele balaurului iar pe pamanturile lor parjolite nu mai crestea nimic. Cei care nu-si gasisera sfarsitul in pantecele nesatul al fiarei ramasera sa moara de foame in casele lor. Plansul si jalea acoperisera coltul acela de rai iar fecioara noastra, altadata vesela cum e copilaria, ajunse sa-si petreaca zilele mangaind pe cei dragi ei, dar pentru care ramasesera atat de putine sperante. Intr-o zi balaurul, care-i pusese gand rau de ceva vreme, o intalni singura in lunca, si-i grai astfel:
-De mult voiam sa-mi bucur pantecele cu carnea ta dulce, Fecioara-cu-piele-de-arama. Dar iata, astazi voi fi binevoitor, caci esti frumoasa. Vino la mine-n barlog si slujeste-mi iar eu iti voi cruta zilele si vei fi soata mea.
-Ai adus parjol si jale peste satul nostru, balaur cu inima haina! Ne plangem mortii in fiecare casa... copiii nostri plang de foame in ulite... si zambetele noastre le-ai sters cu ranjetul tau de fiere. Ne-ai otravit sufletele si ne bantui noptile in cosmaruri... Ne-ai furat viata si ne-ai sadit groaza in sange. Cu nici un chip, n-am sa te urmez si nu-ti voi sluji niciodata... Fii blestemat, balaur cu inima haina si piei din lumea noastra! Mai bine moarta decat sa-mpart cu tine barlogul intunericului tau!
-Fie dupa voia ta, fecioara! zise balaurul infuriat... inca mai mult decat atat. Iata am sa ating cu unghia inima ta, si inima ta se va topi. Sangele tau se va-mbolnavi de-o boala a pietrelor si vei umbla prin lume straina si c-o gaura-n piept in care vantul isi va face locas si te va durea. Niciodata nu va mai inflori zambetul pe buzele tale si dragostea nu se va mai cuibari in pieptul tau. Caci inima ta o iau eu... Straina sa umbli prin lume. Sa cauti durere si sa starnesti doar durere!
Cumplit rasuna blestemul balaurului. Unghia lui cenusie atinse pieptul fecioarei si inima ei se prefacu in cenusa. Straina bantui o vreme ulitele cunoscute iar ochii ei vazura doar durere. Intr-un tarziu se aseza sub un copac, si ramase asa, privind pamantul, pana ce sangelei ei bolnav de o boala a pietrelor o facu sa incremeneasca in loc. Chiar si acum, ochii ei de piatra privesc si-aduc mahnirea iar in pieptul ei e un locas gol in care vantul vine sa se-ascunda.
Aceasta e trista poveste-a fecioarei de piatra. Uit-o raule... stancile nu mai pot zambi...
-Narta inselatoare a vrajilor si-a noptii, zise raul intr-un tarziu, fa-ma inima de om, sa ma asez in pieptul ei...
-O, rau nestiutor... ce lipsite de-ntelepciune sunt vorbele tale. Oamenii sunt fiinte nemuritoare si traiesc in Lumina... tu, raule nu poti fi inima de om... oamenii ard si se mistuie, renasc si mor, si totusi sunt legati de vesnicie... tu, raule, nu poti fi inima de om...
-Narta inselatoare a-ntunericului si-a descantecelor, fa-ma inima de piatra, sa m-asez in pieptul ei si sa nu mai doarma vantul in salasul tainic al viselor...
-Nebun esti, raule si ne-ntelept. Tu nu poti fi piatra, raule. Tu macini pietrele si porti viata cu tine. Pietrele dorm somnul mortii... Tu, raule esti viu...
-O, narta puternica, fa-ma pasare cantatoare!
-Pasare... zise narta cu un suspin... pasare... te-as putea face pasare, raule. O pasare cantatoare... macar asa imi vei incanta zanele si nu se vor mai plange de-amaraciunea ta... Dar, te previn, raule, o sa te doara...
-Fie, zise raul.
Iar a doua zi dimineata copacii, animalele, gazele, salciile plangatoare si tot poporul de zane descoperira cu uimire albia uscata a raului. Nu se intristara prea tare, caci raul devenise posac si amar, nici oamenii nu-si mai aduceau rufele la albia lui. Dar nimeni nu baga de seama pasarea mica si cenusie care se strecura in tainicul locas din pieptul statuii ramasa nemiscata pe malul secat. In schimb auzira cantecul care se inalta dulce si cald din inima Fecioarei-de-piatra. Neincetat cantecul se-nalta, ziua ca un roi vesel de albine iar noaptea ca o ploaie de aur care poleia copacii. Padurea era din nou fericita. Si frunzele galbene se facura de-arama, apoi de cenusa, apoi nu mai cazura deloc. Prima ninsoare se abatu timid peste padure. Cantecul se inalta mai sovaielnic, mai tremurat, dar nu se opri. Apoi ninse. Troiene albe acoperira totul intr-o haina de nunta. Cantecul de-abia se mai auzea... Pasarea cenusie tremura inauntrul locasului inghetat in care-si facea salas vantul. Iar intr-o zi, nu se mai auzi decat vantul...
In seara aceea Zubala poposi iarasi langa statuia Fecioarei-de-piatra. Zanele se plansesera din nou... de data aceasta de lipsa cantecului... Puternica narta privi inauntru, in locasul in care fusese inima de carne a fecioarei de demult. Si acolo gasi trupul inghetat al Pasarii-rau. Sfioasa, Zubala sopti:
-Pasare-rau, pasare-rau... cantecul tau de aur straluceste in inima pietrei... Fie trupul tau, inima de carne! Rau-pasare, rau-pasare... apele tale spala stancile si le macina... apele tale vindeca bolile pietrei... Fie apele tale sange rosu si tanar! Primeste jertfa... mai sopti ea, si cu degetele ei ascutite atinse buzele, fruntea si pieptul Fecioarei-de-piatra.
Si piatra tremura, se zbatu, se sparse si-n locul ei se ivi o fata tanara si frumoasa, cu trup de carne si viu care dintr-o data incepu sa zambeasca.
Legenda spune ca primavara fata a sadit trandafiri pe malul albiei uscate... si ca dupa un timp, un fir subtire de apa a inceput sa ude vechiul curs.
Insa nu exista dovezi arheologice concludente care sa certifice existenta reala a aceastor fapte.
marți, 16 decembrie 2008
Nici nu stiu ce-i asta...
e-acelasi lucru...
sa arzi, sa zbori, sa mangai spice,
sa mangai valuri...
durerea e dulce si fericirea-i amara,
dragostea-cea-cu-gust-de-portocale
se-ascunde in vorbe si dupa perdele
de intuneric...
dragostea-cea-cu-gust-de-sange se-arata,
se-ascunde, ca un copil obosit de joc
pe marginea basmului.
Iata inima mea... Musca din ea
ca dintr-un fruct cu seva amara.
DUpa ce-ti vei fi potolit setea,
sa fii aici...
sa fii aici...
sa arzi, sa zbori, sa mangai spice,
sa mangai valuri...
durerea e dulce si fericirea-i amara,
dragostea-cea-cu-gust-de-portocale
se-ascunde in vorbe si dupa perdele
de intuneric...
dragostea-cea-cu-gust-de-sange se-arata,
se-ascunde, ca un copil obosit de joc
pe marginea basmului.
Iata inima mea... Musca din ea
ca dintr-un fruct cu seva amara.
DUpa ce-ti vei fi potolit setea,
sa fii aici...
sa fii aici...
vineri, 12 decembrie 2008
Si Floyd cel roz canta despre noi...
I. Despre preafericire
Tu esti. Si mi-e de-ajuns.
Trupurile pietroase ale cuvintelor tale
danseaza ca niste samani
in jurul focului.
O muzica a departarilor te-nvaluie
la fiecare pas. Si esti.
Si felul tau de a fi-mi cuprinde
inima, gandul. Esti.
Mana ta este! Ce lucru minunat...
Firea ta trece cu-atingeri moi in firea mea
si ma-mbolnaveste de tine. Iarasi si iarasi
iti zambesc in soapta si pe furis. Esti. Suntem.
Aproape ca nu-mi mai e dor de tine.
Si Floyd cel roz canta despre noi,
despre noi...
Preafericire,
preafericire!!
II. Poveste
Povestea e simpla.
Le este foame si sete
si dor. O noapte blanda
le-nvaluie visele.
Iar noaptea e-o panza stropita
cu luminile orasului.
Si visele-amestecate uita ale cui sunt
si se-aseaza pe unde pot... in cotloane,
pe scaune, pe umerii lor,
printre imbratisari.
Si ei, amestecati, uit-ai cui sunt si s-aseaza
unul in inima celuilalt.
si timpul uita sa mai treaca si-adoarme
in fericirea lor, in sperantele lor.
Tu esti. Si mi-e de-ajuns.
Trupurile pietroase ale cuvintelor tale
danseaza ca niste samani
in jurul focului.
O muzica a departarilor te-nvaluie
la fiecare pas. Si esti.
Si felul tau de a fi-mi cuprinde
inima, gandul. Esti.
Mana ta este! Ce lucru minunat...
Firea ta trece cu-atingeri moi in firea mea
si ma-mbolnaveste de tine. Iarasi si iarasi
iti zambesc in soapta si pe furis. Esti. Suntem.
Aproape ca nu-mi mai e dor de tine.
Si Floyd cel roz canta despre noi,
despre noi...
Preafericire,
preafericire!!
II. Poveste
Povestea e simpla.
Le este foame si sete
si dor. O noapte blanda
le-nvaluie visele.
Iar noaptea e-o panza stropita
cu luminile orasului.
Si visele-amestecate uita ale cui sunt
si se-aseaza pe unde pot... in cotloane,
pe scaune, pe umerii lor,
printre imbratisari.
Si ei, amestecati, uit-ai cui sunt si s-aseaza
unul in inima celuilalt.
si timpul uita sa mai treaca si-adoarme
in fericirea lor, in sperantele lor.
marți, 9 decembrie 2008
Turning...
O asteptare ca un zambet
ca presimtirea zapezii in cerul sticlos
ca o bataie blanda de aripi
care alunga febra
si-aduce pace, pace, pace...
E liniste, atat de liniste incat
se aud clipele, una dupa alta,
cazand.
Ape curg din inima mea,
ape vii si dulci
si mugurii plesnesc
si aripile se desfac
si-nceputurile-si intind zambind
oasele fragede.
Prin tine sunt altfel.
Se-ntoarce in mine timpul
si priveste
spre cerurile clare si albe
dinainte de vreme. Iata
creste un nufar in ochiul meu drept.
Din inima o pasare se desface
si zboara libera spre zarile
pe care le vedea in vis,
in somnul trist al temnitei ei.
ca presimtirea zapezii in cerul sticlos
ca o bataie blanda de aripi
care alunga febra
si-aduce pace, pace, pace...
E liniste, atat de liniste incat
se aud clipele, una dupa alta,
cazand.
Ape curg din inima mea,
ape vii si dulci
si mugurii plesnesc
si aripile se desfac
si-nceputurile-si intind zambind
oasele fragede.
Prin tine sunt altfel.
Se-ntoarce in mine timpul
si priveste
spre cerurile clare si albe
dinainte de vreme. Iata
creste un nufar in ochiul meu drept.
Din inima o pasare se desface
si zboara libera spre zarile
pe care le vedea in vis,
in somnul trist al temnitei ei.
luni, 8 decembrie 2008
vineri, 5 decembrie 2008
joi, 4 decembrie 2008
The Elf Who Cried & Ramada Redmoon
Shai cries cause he lost everything... yet, he gained one more day for Atri. Roun is still waiting for Lamar to show her true colors. Lemalian deals with the most difficult decision of his life... to live or not to live forever. And Ramada... I didn't really think of a story for her, but I enjoyed drawing her. Oh, she's a warrior, just like me :P (I switched the class... kind of bored with the magic user so I'm trying more brute force:)
New chapters coming soon... :)
marți, 2 decembrie 2008
luni, 24 noiembrie 2008
Memento Lux
Ultimele frunze se rotesc
in vartejuri lenese. Noaptea
va cadea in curand. Vechile drumuri
serpuiesc inca prin vaile plangerii.
E tarziu.
Si aerul e crud.
Si-un gust de sfarsit se ascunde
in inima fructului fermecat
pe care l-am cules pe furis
din capatul verii.
Noaptea va cadea in curand.
De tine mi-e bolnav trupul
si gandurile mi se risipesc
in amintirea luminii.
Doar pe aceste carari batute ma poarta
cele doua pasari maiestre care se zbat
sub tample.
Tanjesc dupa lumina si ma doare in trup
cuvantul tau, pasul tau, dorul tau...
Oare dincolo de-aceste mari
de aer si carne,
dincolo de-acest NU de pamant,
dincolo de tristetea ta tacuta,
de-absenta ta,
de asteptare... dincolo...
e-acel tarm promis in care
te vei dezveli si sub
amintirea luminii
ma vei prinde in brate, colindand zarile
cu mine pe umeri?
Oare nesavarsirea aceasta care-mi mananca
din inima,
viermele-acesta tacut
si ascuns,
care imi toarce matasea din ganduri,
oare dorul acesta chinuitor,
toate
le vei sterge tu, cu mana ta,
cu firea ta, cu lumina ta?
in vartejuri lenese. Noaptea
va cadea in curand. Vechile drumuri
serpuiesc inca prin vaile plangerii.
E tarziu.
Si aerul e crud.
Si-un gust de sfarsit se ascunde
in inima fructului fermecat
pe care l-am cules pe furis
din capatul verii.
Noaptea va cadea in curand.
De tine mi-e bolnav trupul
si gandurile mi se risipesc
in amintirea luminii.
Doar pe aceste carari batute ma poarta
cele doua pasari maiestre care se zbat
sub tample.
Tanjesc dupa lumina si ma doare in trup
cuvantul tau, pasul tau, dorul tau...
Oare dincolo de-aceste mari
de aer si carne,
dincolo de-acest NU de pamant,
dincolo de tristetea ta tacuta,
de-absenta ta,
de asteptare... dincolo...
e-acel tarm promis in care
te vei dezveli si sub
amintirea luminii
ma vei prinde in brate, colindand zarile
cu mine pe umeri?
Oare nesavarsirea aceasta care-mi mananca
din inima,
viermele-acesta tacut
si ascuns,
care imi toarce matasea din ganduri,
oare dorul acesta chinuitor,
toate
le vei sterge tu, cu mana ta,
cu firea ta, cu lumina ta?
duminică, 23 noiembrie 2008
Intrebare
ESTI CA O RANA CARE NOAPTE DE NOAPTE
SE REDESCHIDE SI URLA.
SUB BOLTILE INTUNERICULUI
TE-APRINZI TU, SEMN DE INTREBARE
SUSPENDAT DE TAVANUL
PIEPTULUI MEU.
NU TE POT STERGE, NU TE POT STINGE
ESTI CA O UMBRA PRINS
DE FIECARE GAND.
TU, SEMN DE INTREBARE SUSPENDAT
DE-ASUPRA ABISURILOR,
ORIUNDE MA-NTORC, OCHIUL TAU MA PRIVESTE
DIN AMINTIRE, DIN ZBOR,
DIN SANGELE ROSU CARE NOAPTE DE NOAPTE
STRIGA SUB BOLTILE INTUNERICULUI.
INCA...
SE REDESCHIDE SI URLA.
SUB BOLTILE INTUNERICULUI
TE-APRINZI TU, SEMN DE INTREBARE
SUSPENDAT DE TAVANUL
PIEPTULUI MEU.
NU TE POT STERGE, NU TE POT STINGE
ESTI CA O UMBRA PRINS
DE FIECARE GAND.
TU, SEMN DE INTREBARE SUSPENDAT
DE-ASUPRA ABISURILOR,
ORIUNDE MA-NTORC, OCHIUL TAU MA PRIVESTE
DIN AMINTIRE, DIN ZBOR,
DIN SANGELE ROSU CARE NOAPTE DE NOAPTE
STRIGA SUB BOLTILE INTUNERICULUI.
INCA...
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
Mysterious ways...
Ieri, eu si Buzz ne-am gandit sa adaugam la studiu 2 psalmi... Ps.17 si Ps.37... Insa, fara ca niciuna din noi sa-si fi dat seama, am inceput sa citim capitolele 17 si 37 din Iov.
"Pune-Te singur zalog pentru mine inaintea Ta, altfel cine ar putea sa raspunda pentru mine?"
"Acum, fireşte, nu putem vedea lumina soarelui care străluceşte în dosul norilor, dar va trece un vînt şi -l va curăţi."
Aseara hernia bunicii a devenit ireductibila si au inceput semnele de ocluzie. Dimineata am dus-o la spital si acum este probabil in operatie... Stiu ca e un miracol daca va scapa... Dar stiu si ca, oricat de absurd si trist mi s-ar parea mersul lucrurilor, voi vedea lumina soarelui daca voi avea rabdare sa astept ca vantul sa mature norii...
Ca important nu este sa imi ofer raspunsuri la "de ce?"-uri, ci sa nu-mi pierd credinta ca ele exista, chiar dincolo de puterea mea de intelegere, si ca reprezinta solutia optima...
Un exercitiu de credinta din partea mea...
Un gest de iubire din partea Lui, care mi-a spus aceste lucruri dinainte, stiindu-mi firea nelinistita, ca sa nu ma tem, sa nu cad, sa nu ma inchid in durere... Pentru ca El imi arata speranta...
TOATE lucrurile sunt bune...
"Pune-Te singur zalog pentru mine inaintea Ta, altfel cine ar putea sa raspunda pentru mine?"
"Acum, fireşte, nu putem vedea lumina soarelui care străluceşte în dosul norilor, dar va trece un vînt şi -l va curăţi."
Aseara hernia bunicii a devenit ireductibila si au inceput semnele de ocluzie. Dimineata am dus-o la spital si acum este probabil in operatie... Stiu ca e un miracol daca va scapa... Dar stiu si ca, oricat de absurd si trist mi s-ar parea mersul lucrurilor, voi vedea lumina soarelui daca voi avea rabdare sa astept ca vantul sa mature norii...
Ca important nu este sa imi ofer raspunsuri la "de ce?"-uri, ci sa nu-mi pierd credinta ca ele exista, chiar dincolo de puterea mea de intelegere, si ca reprezinta solutia optima...
Un exercitiu de credinta din partea mea...
Un gest de iubire din partea Lui, care mi-a spus aceste lucruri dinainte, stiindu-mi firea nelinistita, ca sa nu ma tem, sa nu cad, sa nu ma inchid in durere... Pentru ca El imi arata speranta...
TOATE lucrurile sunt bune...
miercuri, 19 noiembrie 2008
Neverland
I'd like to go back to Neverland and wear my sea-shell dress and live into my magic wooden hut on a cliff.
I have figured this way for grown-ups to grow back down. I'd like to try it... But I need someone to say it loud, with me, while gently rising into the air: I believe!
I still have that pocket of stardust and enough happy memories... Yet, I miss that very important ingredient... Take my hand!
luni, 17 noiembrie 2008
Come inside... see my mind... in kaleidoscope...
O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.
Discover Steve Harley & Cockney Rebel!
daca nu merge da click mai jos...
http://www.deezer.com/track/64171
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.
Discover Steve Harley & Cockney Rebel!
daca nu merge da click mai jos...
http://www.deezer.com/track/64171
duminică, 16 noiembrie 2008
Emanuel lives!
Thank God Emanuel lives!
Thank God friends were, are and will be friends!
:) Thank God there's always time for a smile! :)
Thank God friends were, are and will be friends!
:) Thank God there's always time for a smile! :)
joi, 13 noiembrie 2008
Maria 2, by Dr. Parlea
Asta sunt eu. Dar cred ca m-ati recunoscut deja, asemanarea este izbitoare. Portretul e facut de producatorul meu preferat de arta abstracta.
Sa va explic simbolistica.
Eu sunt paharul... cu apa cristalina, albastra, simbol al puritatii:), si multi ochi - cunoastere, curiozitate, viziune... Cei doi globi imensi care ma privesc pe diagonala reprezinta principiile binelui si raului. Astfel ca sunt prinsa intr-o lupta existentiala:). Dupa cum vedeti, infruntarea e destul de serioasa, se lasa cu vanatai si cicatrici- paharul e crapat, da? Si nu in ultimul rand, sper ca observati ca aura mea coloreaza lumea in portocaliu si alb... pe cand restul e doar cenusa.
Thank you, Dr. Parlea pentru acest portret minunat. Il apreciez cu atat mai mult cu cat stiu ca nu erati sub influenta:)
By the way, Tunti, even knowing you're not reading this, I'm still gonna say it:I miss you a lot and I still got nothing to cover your absence. Be back soon! :)
Dear God, I am waiting...
Da, se apropie ora 6. Motiv din care pun the wannabe apple-cake in cuptor si ma apuc de facut curat. Prietenii au sa vina la mine, vor scoate sabiile jedi si vor macelari trupul orei 6. Urasc ora 6. Imi va face placere s-o privesc murind. :)
TE IUBESC ATAT DE MULT
INCAT ABSENTA TA I-O LIPSA
IN INSASI FIREA LUCRURILOR.
E STERP VAZDUHUL SI URL-A PUSTIU
SI LUMEA E-O LUNA ALBA SI RECE
SI SUFLETUL MEU E-UN VANT CARE SUIERA
SI TRUPUL MEU E-UN VANAT HAITUIT
DE ASTEPTARE
DE NELINISTE.
ATAT TE IUBESC INCAT TACEREA TA
E-UN RAZBOI INSANGERAT INTRE MINE SI MINE
IAR CAMPUL DE LUPTA E PLIN
DE TRUPURILE CALDE-ALE DORURILOR
NETRAITE INCA.
Poezia e o stare de spirit. Poezia vorbeste despre gandurile pentru care nu sunt inca suficiente cuvinte. Poezia nu e o scrisoare iar uneori nu e nici macar un strigat. De aceea nu poate fi luata in serios. Ca viata...
Dear God, I'm waiting... with a hidden smile deeply covered in my uneasiness.
TE IUBESC ATAT DE MULT
INCAT ABSENTA TA I-O LIPSA
IN INSASI FIREA LUCRURILOR.
E STERP VAZDUHUL SI URL-A PUSTIU
SI LUMEA E-O LUNA ALBA SI RECE
SI SUFLETUL MEU E-UN VANT CARE SUIERA
SI TRUPUL MEU E-UN VANAT HAITUIT
DE ASTEPTARE
DE NELINISTE.
ATAT TE IUBESC INCAT TACEREA TA
E-UN RAZBOI INSANGERAT INTRE MINE SI MINE
IAR CAMPUL DE LUPTA E PLIN
DE TRUPURILE CALDE-ALE DORURILOR
NETRAITE INCA.
Poezia e o stare de spirit. Poezia vorbeste despre gandurile pentru care nu sunt inca suficiente cuvinte. Poezia nu e o scrisoare iar uneori nu e nici macar un strigat. De aceea nu poate fi luata in serios. Ca viata...
Dear God, I'm waiting... with a hidden smile deeply covered in my uneasiness.
marți, 11 noiembrie 2008
Waiting... Maxima zilei
Whatever doesn't kill you, makes you stranger:))
Sorry Buzz, I freaked you out last night... :))
Sorry Buzz, I freaked you out last night... :))
Poetry of the waiting... intre azi si maine
E DEJA PREA TARZIU PENTRU CUVINTE
CARE SA CURGA CA MIEREA,
CA LAPTELE IN TARA FAGADUINTEI.
E O GRESEALA IN TINE, IN TESATURA TA,
O RUPTURA IN PANZA SUFLETULUI TAU
PRIN CARE MA SCURG INCET,
SPRE ABIS.
DEJA TI-E STRAIN GLASUL MEU,
CHIPUL MEU, FELUL MEU DE A FI,
PARFUMUL MEU S-A STERS DIN
DORURILE TALE,
IAR IN CURAND URMELE MELE VOR ALUNECA
UNA DUPA ALTA ODATA CU NISIPUL DESERTULUI
PRIN GAURA DIN PANZA SUFLETULUI TAU.
O, CAT DE TRIST, SI CAT DE SINGUR
E-ABISUL IN CARE MA LASI
SA MA STING...
Si dedicatie speciala pentru Buzz...
CARE SA CURGA CA MIEREA,
CA LAPTELE IN TARA FAGADUINTEI.
E O GRESEALA IN TINE, IN TESATURA TA,
O RUPTURA IN PANZA SUFLETULUI TAU
PRIN CARE MA SCURG INCET,
SPRE ABIS.
DEJA TI-E STRAIN GLASUL MEU,
CHIPUL MEU, FELUL MEU DE A FI,
PARFUMUL MEU S-A STERS DIN
DORURILE TALE,
IAR IN CURAND URMELE MELE VOR ALUNECA
UNA DUPA ALTA ODATA CU NISIPUL DESERTULUI
PRIN GAURA DIN PANZA SUFLETULUI TAU.
O, CAT DE TRIST, SI CAT DE SINGUR
E-ABISUL IN CARE MA LASI
SA MA STING...
Si dedicatie speciala pentru Buzz...
Poveste. Bulgarele de pamant
Demult, tare demult, se afla in lume Tara de Piatra. Era intinsa, cu campii lucitoare, de marmura alba, neteda, cu vine albastre, prin care nu curgea nimic, si cu munti galbeni, cu varfuri ascutite, peste care noaptea, lumina lunii se prelingea in dare lungi. Apa vie, singura hrana a oamenilor din Tara de Piatra, tasnea in izvoare mici, prin locuri tainice, sau se aduna in lacuri stravezii, adanci. Uneori, curgea in rauri ce fugeau spre mare.
Domnea in Tara Pietrei un imparat uitat de timp si o imparateasa, mai tanara ca el, dar tot incaruntita. N-aveau copii.
Dar iata ca intr-o dimineata, pe cand batranul imparat se afla in gradina potrivind cu o foarfeca de argint tufisurile de macies, paznicul cocosat veni spre el cu pas smerit si parca ascunzand ceva:
- Marite imparate, ma iarta ca iti tulbur plimbarea cea de dimineata...
- Graieste dar, batrane. Ei, de ce taci? Si ce dosesti acolo?
- Marite imparate, azi-dimineata... In zori mai bine-zis...
- Hai, spune odata!
- ...pe cand ma pregateam sa dau ocol castelului, jos, pe trepte, intr-un coltisor, gasit-am...
-Ei?!
- ...gasit-am... o copila, slavite imparate.
- O copila?!
- Da, slavite. Priviti-o... e cat un pantofior...
- intocmai. Cat un pantofior... Cat sa aiba? Un an? O luna? Nu ma pricep.
- Slavite... nu ma pricep nici eu... Dar doica... recunosc, i-am aratat-o... Doica spunea c-ar fi nascuta acum vreo sase luni...
Ca e firava, dar e sanatoasa... si-asa ca m-am gandit... sa nu va maniati ca indraznesc a spune...
- Ei? Zi odata, ce te codesti atat? Te stiam mai vorbaret...
- M-am gandit... am cutezat a crede ca poate v-ar aduce bucurie, acum la batranete, un dar din asta la castel...
- Vrei, deci, a spune...?
- Stiu bine ca imparateasa, slavita voastra soata, si-a dorit demult o fiica... Dar anii au trecut... copila nu-i... Asa ca...
- Mda... gandul nu-i rau... As zice chiar ca-i gand din cele bune si aducatoare de noroc... Zici ca-i frumoasa?... stii ca privirea mi-e cam impaienjenita. Uite, si cu foarfecele asta de argint m-am intepat de doua ori... Zici ca-i frumoasa?
- Oo, frumoasa, sigur ca-i frumoasa... Cum altfel ar putea sa fie un copil abia de sase luni nascut... doar ca...
- Doar ca?
- ...Doar ca la noi, slavite imparate, la noi, in Tara Pietrei, precum stiti, pruncii se nasc aproape toti cu par balai si ochi ca apa vie. Adica verzi, cu licariri albastre. Copila are ochii negri si pielea ei e mai degraba aurie. Parul, cum vedeti, tot negru e.
- Nu pricep... ce vrei sa spui?
- Copila nu-i nascuta, cred, pe ast meleag. A fost adusa de departe si parasita cine stie cum.., Priviti-o, slavite imparate, are ochii negri. In Tara Pietrei ochi ca astia nu-s. O luati?
- Ia-o tu. Tine-o trei zile si trei nopti. Las-o sa doarma invelita bine si da-i intruna apa vie. S-o intremezi, ca pare a fi slabuta. Daca la capat de trei zile si trei nopti nu intreaba nimenea de ea, daca nimeni, in ast rastimp, n-o cere, sa mi-o aduci. Ma duc s-o pregatesc pe imparateasa.
Se duse imparatul, cu pasi usori, sa o vesteasca pe batrana-i soata.
In casuta de la marginea imparatiei, paznicul cocosat veghe trei zile si trei nopti la capataiul copilei cu ochi negri. Era plapanda, intr-adevar, si apa vie parea sa nu-i fie tocmai pe plac. Scancea des si bratele subtiri i se zbateau ca aripi de fluture lovit.
In cea de-a patra dimineata paznicul cocosat se infatisa, precum fusese invoiala, la castel. Copila atipise infasurata bine-n scutec. Imparatul, nerabdator, statea in poarta aurita a gradinii:
- Vezi bine, nimeni nu s-a aratat sa ceara copila indarat... Cum ii mai merge? Parca mai intremata e... Ori mi se pare?
- Slavite imparate... am ingrijit-o cat m-am priceput, l-am dat, precum mi-ati poruncit, intruna apa vie... Oricum, de-o veti primi, de-azi-nainte la castel... Ce-a zis imparateasa?
- Ce sa zica? S-a bucurat nespus si a nadajduit sa nu o ceara nimeni. Da-mi-o. S-o duc. Va fi, precum se spune, "soarele batranetii noastre"...
Si-asa a fost: copila lumina castelul ca un soare tanar. Ivirea ei printre peretii reci, de piatra, aduse voiosie, ras, speranta.
Anii treceau. Cu timpul, fata de imparat - toti ii spuneau asa, caci doar putini stiau ca nu-i vlastar imparatesc, ci doar un biet copil gasit (si-acestia, pesemne, uitasera povestea) - fata de imparat tot mai frumoasa se facea. Doar ca putin plapanda. Desi bea apa vie intruna si doar din cupe de clestar anume slefuit pentru ea. Dar nu sorbea decat cate putin... o picatura, poate doua -si-apoi dadea potirul la o parte, a "destul". Se minunau intruna si imparatul, si imparateasa, si slujitorii toti. Si doica... Pentru ei, apa vie era ca aerul, era licoarea fara de care n-ar fi putut o clipa vietui... Avea un gust placut, racoritor si satios. Da vise dulci si desteptari inviorate. Numai printesei nu-i placea defel. Bea cam in sila, suspina tot mai des.
Trecu astfel din nou un timp.
Intr-o dimineata, doica navali, mai palida ca marmora cea alba, in camera de somn a imparatului:
- Slavite, ma iarta, printesa e bolnava!
- Bolnava? Cum bolnava? Aseara se juca, zglobie, cu un sirag de pietre nestemate... Ochii-i luceau voiosi! Sunt doar vedenii, doica!
- Nu-s vedenii, slavite imparate! Nu-s... In zori m-am furisat la ea-n iatac sa-i schimb apa cea vie din potir...
- Si ea? Ea nu dormea?
- Ba da. Dormea. Dar somn adanc, nesanatos, cu vise rele. Lupta din rasputeri cu cine stie ce balaur, ori strigoi, ori poate cu vreun sarpe... Am cutezat sa o trezesc. Voiam s-o scap de visul cel urat... si-atunci, cand s-a trezit...
- Hai, spune!
- Avea privire rosie si pe obraji suvoi de lacrimi...
- Lacrimi?!... Lacrimi?! Cu neputinta, doica...
- Ba da, imparate! Lacrimi... stiu bine ca la noi in Tara Pietrei, doar oamenii batrani, pe moarte, si doar copiii ce se nasc de timpuriu au lacrimi in ochi... si totusi, copila noastra, imparate, plangea, - piange si-acum -, cu lacrimi mari. Obrazul ii e galben. Sub ochi are un fel de cercuri vinete-albastre. Fruntea ei, atat de racoroasa de obicei, acum e incinsa.
Ma tem ca nu stiu ce sa-i fac. Ce sa fac, imparate?
- Cheama vraciul!
- Vraciul?! A imbatranit, stapane, si nu se mai arata. Doar au trecut atati amar de ani de cand, in Tara Pietrei, nimeni n-a mai fost bolnav. Nu-i cere nimeni sfatul si nici vreun leac. Le-au uitat.
- Lasa vorba, doica. Adu-I degraba.
- De unde, imparate? Sta doar cu nasu-n carti... Ascuns prin cine stie ce ungher...
- Adu-I din carti, din vreun ungher, de unde stii, dar adu-!! Cutreiera batrana doica prin toate pivnitele adanci ale
castelului. Cerceta ungherele cu carti tocite, in care odihneau paianjeni cat o nuca; se strecura prin locurile tainice, de veghe, dar nu gasi decat festilele arzand si cate un liliac speriat.
Intr-un tarziu, cu deznadejdea-n suflet, batrana doica alerga spre vestitorii cocotati pe turnuri, rugandu-i sa-l caute, prin glasul goarnei sau din goana calului, pe vraci. Si sa-l aduca la castel.
Si se pornira vestitorii sa caute in toata mandra imparatie a pietrei pe vraciul cel uitat de timp. Imparatul albea, vazand cu ochii. Copila era rau bolnava si leacul impotriva bolii ei doar - poate - vraciul cel batran era in stare sa-l afle in vreo carte. Dar vraciui - ia-l de unde nu-i!
In cea de-a treia zi de cautari, tarziu, spre seara, venira vestitorii fara vraci.
- Ei, n-ati aflat? Tot nu?! De trei zile si trei nopti cutreierati imparatia! Si tot nu l-ati gasit? Soldati netrebnici! Un biet batran ascuns prin cine stie ce ungher! Atata v-am cerut: sa mi-l aduceti!
Vestitorii, smeriti, taceau, cu barbile-n pamant.
Deodata ca treziti din toropeala, se dadura-n laturi, izbiti parca de-un val. La capatul salii tronului, in usa tronului, in usa aurita, statea batranul vraci.
- Cine mi te-a adus? Care fiinta binecuvantata? tuna imparatul.
- Venit-am singur, imparate. Intr-un rastimp, pe cand ma intorceam dintr-o plimbare am auzit prin glasul goarnei, ca fiica voastra e bolnava... si am venit. As vrea s-o vad...
- S-o vezi? Atata doar? S-o vezi si s-o faci bine, asta-ti cer, batrane vraci! Haide cu mine!
Copila-i in iatac! Zace de-o saptamana ca o moarta. Binecuvantat sa fii ca ai venit! Si, de-o vei face sanatoasa, a ta e-aripa dreapta a castelului!
Pomira-n sus, pe scara-melc din piatra albastra.
Sus, in iatac, printesa dormea dusa pe patul alb ca gheata.
Simtind ca imparatul venise la capataiul ei, copila tresari. Pleoapele i se zbatura, de parca ochii ei ca noaptea ar fi dorit sa zboare singuri dincolo de fereastra. Ii deschise mari.
- Mda, zise vraciul. Copila are ochii negri...
- Si asta-i rau? sopti imparatul.
- Nu-i rau. Nu-i. E doar ciudat. Nu prea aduce chipul ei cu cel al copilelor din tara asta... A adormit din nou... Ce somn ciudat! Aduce mai degraba a sfarseala... Cati ani sa aiba?
- Vreo... saisprezece... cred...
- Cum? Nu stiti cu siguranta? Ce vreti sa spuneti, slavite imparate?
- Eh, e-o poveste veche... Ca vraci a-toate-stiutor ar trebui s-ostii...
- O stiu, recunoscu in soapta vraciul...
- O stii? Cu-atat mai bine. Atunci sa-mi afli leacul bolii ei.
- Nu-i prea usor, slavite imparate. Invatatura mea e buna doar pentru fiintele nascute-n
Tara Pietrei...
- Si-atunci?!
- Ma duc sa cercetez prin cartile stravechi.
- Nu-i timp! Copila e pe moarte! - Ba nu! Are doar fierbinteala si o sfarseala de parc-ar fi zacut un an... Dar nu-i pe moarte... nu-i... Nu vad vreun semn... Semnul mortii, la toti cei inca vii, e-acelasi, il stiu. Am mai vazut copii murind. Dar pe fruntea copilei semnul acesta nu-i.
Porni degraba vraciul inspre coliba lui din subpamant. Avea acolo zeci de carti cu invataturi stravechi. Se intoarse intr-un tarziu intampinat de doica:
- Grabeste pasul, vraci batran! Stapanul si-a iesit din minti! Copila-i stravezie! Eu zic ca da sa moara!
Veni si imparatul, napraznic ca furtuna:
- Ei, intreba imparatul. Lipsesti de-atatea ceasuri. Ce leac gasit-ai, vraci batran?
- Nu mare lucru, slavite imparate. Atata doar ca pe domnita ar vindeca-o o mare, o nestiuta, inca, bucurie. Ce fel de bucurie, nu stiu. Atata scrie in cartile stravechi: "o bucurie nestiuta inca..."
Dadu porunca imparatul, asadar, ca: "Fiecine, de neam domnesc sau de neam marunt, doreste sa-i aduca in dar printesei o bucurie mare, nestiuta inca, sa porneasca pe data la castel! Cu dar de pret sau dar neinsemnat sa se infatiseze grabnic, in sala aurita a tronului. Iar imparatul, preaslavit, se prinde sa-l rasplateasca imparateste."
Si astfel, prin zeci de vestitori, se raspandi in imparatie zvonul ca printesa e bolnava, ca doar o bucurie mare, o bucurie adevarata ar fi in stare sa o faca sanatoasa iar. S-o faca sa traiasca.
Ceasurile treceau greu. Sala tronului ticsita de curteni lucea-n lumina sutelor de lumanari infipte in sfesnice de argint.
Pe tron, batranul imparat si imparateasa plangeau incet, fara de lacrimi. In jilt de piele galbena, alaturea de ei, printesa, galbena si ea, parea ca doarme. Pe trepte, la picioarele printesei, doica pandea cu deznadejde spre usa aurita. Dar nimeni nu venea.
Deodata, perdelele se involburara. Usa rabufni, plesnita-n laturi de un vant napraznic, navalit de-afara.
Curtenii se infiorara:
- Ce vant ciudat! Starnit ca din senin!
- Si chiar in sala tronului!
- Ferestrele-s inchise? Ce-i cu furtuna asta starnita fara veste? Se schimba oare vremea? tuna imparatul, tresarind.
- Sa nu va temeti, imparate... Sunt Omul-de-Vant, din vant tesut, si tocmai de-aceea... nevazut!
Glasul venea de pretutindeni, din tavan, de prin perdele, ba si din podeaua din marmora ca gheata. Dar de vazut, nu se vedea nimic. De parca ar fi vorbit un card de ganduri.
Glasul mi-l stiti, mai spuse omul nevazut, Omul-de-Vant... si-ntr-adevar glasul le era stiut. Cant pe la voi prin curti in serile de iarna... si uneori in hornuri, vestind ca vin ingheturi mari... Acuma insa nu despre-ngheturi este vorba... M-am pornit din varful muntelui adus de stirea ca printesa e bolnava...
- Si i-ai adus cumva un dar de bucurie? se inviora imparateasa vorbind spre Nimeni.
- Da, i-am adus. E-un dar umil, slavita-mparateasa... Un fluier...
- Un fluier?! se minuna imparatul.
- Un fluier?! murmurara neincrezatori curtenii.
- Un fluier, da, dar nu-i un fluier ca oricare. Cioplit e chiar de mine din piatra stravezie. De canti din el, auzi suspinul Muntelui.
- Atunci canta din fluier, Om-de-Vant si adu-i fetei mai aproape suspinul muntelui.
Ivit ca din senin si asezat pe-o mana nevazuta, in fata tuturor, fluierul din piatra stravezie sticlea ca apa de izvor peste care, in noptile de vara, curge luna.
- Ea nu stie ce-i muntele. N-a fost nicicand plecata din castel. Poate s-o bucura s-auda cum suna glasul inaltimilor. Canta, Omule-de-Vant, canta din fluier!
Canta un timp Omul-de-Vant. Suspinul muntelui se furisa printre curteni. Era un cantec trist despre singuratate.
Se facu apoi o liniste adanca. Imparatul, imparateasa, doica, Omul-de-Vant, toti curtenii asteptau un semn, oricat de mic, de la Printesa... Dar linistea statea intreaga. In jiltul galben, printesa nici nu tresarise.
- O, doamne, nici n-a tresarit! de parca nici nu mai aude!... Printesa! Macar o vorba spune-i Omului-de-Vant. Macar un "multumesc"! Printesa! Doamne, copila nu raspunde! Poate ca doarme, nadajdui imparateasa.
- Nu doarme, slavita imparateasa. Printesa e bolnava. Ma doare sufletul, credeti-ma, vazand ca n-am putut s-o vindec pe Printesa. Oricum, eu fluierul i-l las si ii urez sa se insanatoseasca grabnic si cu totii sa jucam...
- iti multumesc din inima, Om-de-Vant, grai imparatul. Te du cu bine! De va fi nunta, negresit sa vii sa canti din fluier! S-o bucura macar atunci.
- Ramaneti, dar, cu bine, mai zise o data glasul cel venit de pretutindeni.
Usile rabufnira iara, plesnite-n laturi. Un vant buimac se rasuci prin sala tronului si apoi fugi. Usile grele, aurite, venira, lenese, la loc. Perdelele se linistira. Lumina galbena a lumanarilor paru mai dreapta.
Omul de Vant plecase, la fel de nevazut precum venise. Pe perna galbena de catifea, asezata la picioarele printesei, fluierul lucea stins, prinzand in el suspinul muntelui.
Dupa un timp, de nimenea vestit se infatisa Omul-de-Apa.
- Sunt Omul-de-Apa. Vin de pe mari si rauri. Am auzit, stand cocotat pe-un val, ca fiica voastra este rau bolnava si i-am adus un dar, nadajduind s-o faca sanatoasa, lata-l!
- Ce-i minunatia asta, Omule-de-Apa, minunea asta ce-i? striga imparatul.
- Vederea imi raneste! Sclipeste ca un giuvaer! se bucura imparateasa.
Curtenii incremenira:
- O fi o piatra scumpa! Nu, ca-i prea mare! Nu poate fi o piatra! Vreun ciob din smaltul lunii?
- Vreo nestemata gasita-n apa marii? facu doica.
- E o oglinda, slavita-mparateasa. Cioplita chiar de mine dintr-o scoica uriasa si argintata tot de mine cu argint din cel mai scump, din cel ce se gaseste doar in pesterile ascunse ale marii. M-am gandit ca, poate, privindu-se in ea, zarindu-si chipul gingas, printesa se va bucura... Nu are nimeni pe lume oglinda ca aceasta, l-am facut si un maner. De-argint.
Priviti-l. E rotunjit cu pietre de margaritar.
- Fie-ti gandul binecuvantat, Om-de-Apa, si pasul cel grabit, pasul ce te-a adus aici, binecuvantat si el sa fie... Doica, ia oglinda si aseaz-o in mainile printesei, mai spuse imparatul.
Doica facu intocmai.
- Hai, tine-o de maner. Printesa nu se impotrivi.
- A luat oglinda! S-a privit! sopti imparateasa.
- Nici frumusetea ei, zarita in oglinda, n-o-nvioreaza, slavite imparate, zise doica.
Oglinda alunecase pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier.
Printesa zacea in jilt, cu pleoapele lasate.
- Ce ne facem, doico? suspina imparatul. Se lasa seara. Printesa-i stravezie. Puterea ei se subtiaza. Omule-de-Apa, bunule, darul tau e minunat, ma tem insa ca vine cam tarziu.
- Nespus de rau imi pare ca nu va sunt de ajutor, ofta Omul-de-Apa. oricum, scoica-oglinda i-o las in dar printesei si, cand s-o face sanatoasa, frumosu-i chip sa-i para o minune! Ramaneti toti cu bine! Printesa, sanatate!
Pleca Omul-de-Apa abatut, topindu-se in boarea intunecata a serii.
Prin sala tronului, imparatul umbla de colo-colo, frangandu-si mainile si incercand sa prinda urma nadejdii ce fugea din el:
- De ce taceti, curteni?
Curtenii taceau, intr-adevar. Nu stiau pe cine si ce asteapta.
Deodata, sala tronului se intuneca de parca s-ar fi abatut peste castel un nor cat o padure si odata cu intunericul, un falfait trecu suvoi printre perdele.
in usa aurita statea un vultur urias.
Purta in cioc un fel de nestemata, ca un inel cioplit din luciu colorat. Inelul scapara cand rosu, cand albastru, cand violet, candgajben.
Impins de o speranta mica, imparatul iesi inainte:
- Fii bun sosit, marite vultur, la castel!... Auzit-ai, precum vad, ca fiica noastra e bolnava?
- Am auzit, slavite imparate, si am venit, trimis a! Omului-de-Aer. El m-a impins pe-aripa vantului de seara si i-a trimis printesei voastre-n dar ast Pui-de-Curcubeu.
- Un Pui-de-Curcubeu? se minunara toti curtenii. - Un Pui-de-Curcubeu? striga imparatul si sprancenele-i tresarira in sus ca niste mici tufise prin care zboara vrabii.
- Un Pui-de-Curcubeu, precum v-am spus, slavite imparate. Stiu, e un dar nemaivazut. Omul-de-Aer s-ar bucura s-o poata ajuta pe fata.
- E-un dar nemaivazut, intr-adevar, surase imparateasa. Cum poate stii, marite vultur, in tara noastra, Tara Pietrei, curcubee nu-s. Cat despre Pui-de-Curcubeu... nici pomeneala!
- Doico, trezeste-o pe printesa, tuna imparatul. Si tu, imparateasa, aseaza curcubeul-pui aici, pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier si de oglinda-scoica. Ei, te-ai trezit, printesa?... Printesa?
Dar printesa sta cu pleoapele lasate, albe, ca unii pui de vrabie cand dau sa moara.
O clipa doar i se zarise lumina neagra a ochilor. Apoi privirea-i disparu sub pleoape.
- Grea boala-i asta, a fiicei noastre, sarmana mea imparateasa, ofta imparatul. O boala ce se vindeca arar. Avea dreptate vraciul: arar si doar cu bucurii. Dar oare ce-o mai bucura pe ea? ^
in sala tronului linistea era adanca. Locul parea pustiu. Curtenii se rarisera. Noaptea pandea afara, neagra, dincolo de ferestre, de parca ar fi vrut sa navaleasca in castel. Vulturul cenusiu fosni din aripi.
- Ma duc, slavite imparate. Afara-i noapte. Omul-de-Aer ma asteapta pe un nor rotund sa-i duc o veste buna. Vestea i-o duc, dar buna nu-i. Printesa-i rau bolnava. Darul, curcubeul-pui i-l las aici, pe perna galbena de catifea. De s-o intrema printesa, mai tarziu, sa il anine pe un lant de argint si sa-l aseze in lada ei de zestre. Omul-de-Aer s-a jurat ca nu-i pe lume decat un singur Pui-de-Curcubeu. Acesta. El l-a gasit pe-un varf de munte, pierdut de mama lui. Si l-a pastrat. Acum e-al ei.
Vulturul cenusiu se duse.
Zbura departe, peste poarta aurita, lasand in urma zbaterea perdelelor de purpura si sala tronului incremenita in tacere.
Printesa, in jiltul ei, parea ca-si doarme ultimul ei somn.
Imparatul veghea alaturi de doica. Parea de piatra, din cauza durerii.
- Copila, ma auzi? sopti dupa un timp batranul imparat. Curtenii au plecat... s-au dus, somnul cel greu sa nu ti-l tulbure... E poate ultimul... Imparateasa s-a culcat si ea. E doborata de durere. Doar doica, draga, si cu mine mai veghem la capataiul tau. M-auzi?
- Se duce, imparate, suspina doica. Nu te-aude si n-o sa-ti mai raspunda. E prada somnului adanc... Obrazul de culoarea lunii e rau prevestitor... Sa mai aduc un sfesnic... Si inca unul... Lumanarile s-au stins aproape toate.
- Ce liniste ciudata! Si ce noapte rece, se infiora imparatul peste un timp. Doico, ma simt ca-ntr-un mormant.
- Auzi? Auzi, slavite? striga deodata doica. Rasuna pasi! Usori, ce-i drept, ca falfaitul aripilor de fluturi.
imparatul se sperie putin. Dar il cuprinse o nadejde:
- Se intoarce oare vulturul?
- Sunt eu... si nu sunt vultur. Sunt un om. Omul-de-Camp! in prag se aratase, poleit de lumina lumanarilor infipte in
sfesnice de-argint, un mos. Slab, garbovit, zbarcit, cu barba alba suvoind pana la pamant.
Avea toiag si opinci si mirosea a fan. Dar cei din Tara Pietrei nu stiau ce-nseamna fanul.
- Omul-de-Camp? spuse imparatul, adunandu-si vorbele cu greu. Se temea ca aratarea sa nu fie vis, vis paclos tesut din spaima de-a o pierde pe printesa. Totusi, nadejdea il imboldi sa creada ca mosul nu-i de vis, ci ca-i aevea, venit in miez de noapte la castel. Omul-de-Camp, spui?! Si ce te-aduce pe la noi?
- Boala printesei, slavite imparate. Am auzit de boala asta si-am venit cu gand s-o vindec. Lasati-ma s-o mangai pe obraz.
- S-o mangai?! sari doica.
- Pe obraz?! se minuna imparatul. Nu vezi ca-i adormita?
- Ba vad, slavite imparate, dar as dori sa o trezesc. Paimele mele miros a ploi si a ape de prin alte parti si-a fan. Voi nu stiti ce e fanul! As vrea sa o trezesc. Caci i-am adus un dar.
- Un dar? Un dar de bucurie? nadajdui imparatul.
- intocmai, slavite imparate. Asa doresc, sa fie un dar de bucurie, menit s-o faca pe printesa sanatoasa. - Auzi, printesa? striga doica. Mosneagul i-a adus un dar! Trezeste-te!
- Trezeste-te, copila, sopti imparatul insufletit de nadejdi. Printesa statea in jilt, parca adormita pentru totdeauna.
Bratele-i subtiri lunecasera in laturi, ca aripile unui fluture inecat.
- Lasati-ma sa o mangai pe obraz...
Cu palmele-i batatorite Omul-de-Camp atinse usor, ca intr-o adiere, obrazul galben al printesei. Pe nesimtite, pleoapele copilei stravezii se ridicara.
- Copila are ochii negri, sopti cu bucurie mosul. Stiam...
- Stiai?! se minuna imparatul. Cum de stiai? imparatul fu cuprins de-o banuiala, dar mosul nu raspunse.
- Doamne, plange! Copila plange, imparate! mai spuse doica suspinand.
- Da, plange, suvoi de lacrimi limpezi... acesta-i semnul bolii ei. Acesta - si-o sfarseala ca de moarte, spuse mosul.
- intocmai, sufla doica. Din toate stii cate ceva, de parc-ai fi un vraci. Nu cumva esti un vraci, si-ti spui Omul-de-Camp?
Mosul isi mai trecu o data usor palmele batatorite, ce miroseau a camp, a fan si-a ploi, peste obrazul galben al printesei.
- Printesa, nu mai plange! Priveste-ma o clipa... Vin de departe, din tara in care te-ai nascut... Tu ai uitat-o... Nici n-o stii prea bine! Erai atat de mica! E-o tara verde, cuprinsa intre paduri si pajisti...
- Paduri? facu imparatul.
- Pajisti? se minuna doica.
- Paduri si pajisti, surase mosul. Voi, cei din Tara Pietrei, nu stiti nimic din toate astea...
Dar ea! Priviti-o! A tresarit! Printesa, iata darul meu din tara de departe. L-am invelit intr-o naframa alba.
- Priveste, doica, ce i-a adus mosneagul!
- ...O pulbere cam groasa, neagra, umeda, lucioasa... baigui doica.
- Acesta-i darul tau, Om-de-Camp? tuna imparatul simtind ca biata lui nadejde fuge-n laturi.
- Da, acesta-i darul meu, slavite imparate. E dar de pret. Nu se cuvine sa spun eu, dar darul asta-i datator de viata. La fel ca apa vie de la voi, si totusi altfel... Hraneste deopotriva si oamenii, si iarba, si florile, si padurile. Din el se-nalta graul, din el izvoarele tasnesc si nestematele in trupul lui se-ascund. Sangele eroilor in el se risipeste. Iar mortii, in tara mea, in tara ei, in el coboara. Pamant, acesta-i darul meu, printesa. Un bulgar de pamant!
Trezita ca din vis, copila-si cufunda obrazul in naframa alba: bulgarele de pamant mirosea a flori, a iarba, a zbor de pasari, a grau si-a buruieni din cimitirele stravechi.
- iti multumesc din suflet, Om-de-Camp. Viata mea se-ntoarce o data cu venirea ta!
... Printesa vorbea pentru intaia oara, dupa zile si saptamani de chin. Gbsul ii era iarasi limpede si ochii mari si negri luceau altfel decat pana acum.
- la bulgarele acesta de pamant, mai spuse mosul, stropeste-l des cu apa rece si vei vedea cum intr-o zi, nu prea curand, din el se vor ivi fire de iarba. Si-apoi, cu-ncetul flori. Si mai apoi, Padurea va fosni. Florile presimt padurea. Apoi veni-vor graul, si pomii roditori. Vor inflori caisii, merii.
- O cat iti multumesc, Om-de-Camp! Abia astept s-aud padurile fosnind, spuse printesa si incepu, cu degete subtiri, sa sfarme bulgarele de pamant si sa-l resfire-n glastra.
- Din inima-ti doresc, printesa, sa le-auzi... Si tara ta de piatra sa o prefaci, cu-ncetul, in gradina. Ca sa domnesti, imparateasa, nu peste pietre inghetate, ci peste holde vii. Vedeti, slavite imparate? Copila e iarasi sanatoasa. Nu trupul ii era bolnav, ci sufletul. De dor.
- Dor? Ce-i asta "dor"? sarira imparatul si doica intr-un singur glas.
- Voi, cei din Tara de Piatra, nu puteti sti ce-nseamna. E-o boala grea. Nu doare, dar te mistuie. Printesa e nascuta in Tara de Pamant... Ea stie ce-i sfarseala asta cu un singur leac. Poate ca odata, intr-un ceas de liniste, inconjurata de paduri, va povesti chiar ea, printesa, ce fel de chin e asta, dorul.
Atat mai spuse mosul si-apoi se resfira, ca bulgarele de pamant zvarlit in graba peste mormantul unui pui de randunica.
Domnea in Tara Pietrei un imparat uitat de timp si o imparateasa, mai tanara ca el, dar tot incaruntita. N-aveau copii.
Dar iata ca intr-o dimineata, pe cand batranul imparat se afla in gradina potrivind cu o foarfeca de argint tufisurile de macies, paznicul cocosat veni spre el cu pas smerit si parca ascunzand ceva:
- Marite imparate, ma iarta ca iti tulbur plimbarea cea de dimineata...
- Graieste dar, batrane. Ei, de ce taci? Si ce dosesti acolo?
- Marite imparate, azi-dimineata... In zori mai bine-zis...
- Hai, spune odata!
- ...pe cand ma pregateam sa dau ocol castelului, jos, pe trepte, intr-un coltisor, gasit-am...
-Ei?!
- ...gasit-am... o copila, slavite imparate.
- O copila?!
- Da, slavite. Priviti-o... e cat un pantofior...
- intocmai. Cat un pantofior... Cat sa aiba? Un an? O luna? Nu ma pricep.
- Slavite... nu ma pricep nici eu... Dar doica... recunosc, i-am aratat-o... Doica spunea c-ar fi nascuta acum vreo sase luni...
Ca e firava, dar e sanatoasa... si-asa ca m-am gandit... sa nu va maniati ca indraznesc a spune...
- Ei? Zi odata, ce te codesti atat? Te stiam mai vorbaret...
- M-am gandit... am cutezat a crede ca poate v-ar aduce bucurie, acum la batranete, un dar din asta la castel...
- Vrei, deci, a spune...?
- Stiu bine ca imparateasa, slavita voastra soata, si-a dorit demult o fiica... Dar anii au trecut... copila nu-i... Asa ca...
- Mda... gandul nu-i rau... As zice chiar ca-i gand din cele bune si aducatoare de noroc... Zici ca-i frumoasa?... stii ca privirea mi-e cam impaienjenita. Uite, si cu foarfecele asta de argint m-am intepat de doua ori... Zici ca-i frumoasa?
- Oo, frumoasa, sigur ca-i frumoasa... Cum altfel ar putea sa fie un copil abia de sase luni nascut... doar ca...
- Doar ca?
- ...Doar ca la noi, slavite imparate, la noi, in Tara Pietrei, precum stiti, pruncii se nasc aproape toti cu par balai si ochi ca apa vie. Adica verzi, cu licariri albastre. Copila are ochii negri si pielea ei e mai degraba aurie. Parul, cum vedeti, tot negru e.
- Nu pricep... ce vrei sa spui?
- Copila nu-i nascuta, cred, pe ast meleag. A fost adusa de departe si parasita cine stie cum.., Priviti-o, slavite imparate, are ochii negri. In Tara Pietrei ochi ca astia nu-s. O luati?
- Ia-o tu. Tine-o trei zile si trei nopti. Las-o sa doarma invelita bine si da-i intruna apa vie. S-o intremezi, ca pare a fi slabuta. Daca la capat de trei zile si trei nopti nu intreaba nimenea de ea, daca nimeni, in ast rastimp, n-o cere, sa mi-o aduci. Ma duc s-o pregatesc pe imparateasa.
Se duse imparatul, cu pasi usori, sa o vesteasca pe batrana-i soata.
In casuta de la marginea imparatiei, paznicul cocosat veghe trei zile si trei nopti la capataiul copilei cu ochi negri. Era plapanda, intr-adevar, si apa vie parea sa nu-i fie tocmai pe plac. Scancea des si bratele subtiri i se zbateau ca aripi de fluture lovit.
In cea de-a patra dimineata paznicul cocosat se infatisa, precum fusese invoiala, la castel. Copila atipise infasurata bine-n scutec. Imparatul, nerabdator, statea in poarta aurita a gradinii:
- Vezi bine, nimeni nu s-a aratat sa ceara copila indarat... Cum ii mai merge? Parca mai intremata e... Ori mi se pare?
- Slavite imparate... am ingrijit-o cat m-am priceput, l-am dat, precum mi-ati poruncit, intruna apa vie... Oricum, de-o veti primi, de-azi-nainte la castel... Ce-a zis imparateasa?
- Ce sa zica? S-a bucurat nespus si a nadajduit sa nu o ceara nimeni. Da-mi-o. S-o duc. Va fi, precum se spune, "soarele batranetii noastre"...
Si-asa a fost: copila lumina castelul ca un soare tanar. Ivirea ei printre peretii reci, de piatra, aduse voiosie, ras, speranta.
Anii treceau. Cu timpul, fata de imparat - toti ii spuneau asa, caci doar putini stiau ca nu-i vlastar imparatesc, ci doar un biet copil gasit (si-acestia, pesemne, uitasera povestea) - fata de imparat tot mai frumoasa se facea. Doar ca putin plapanda. Desi bea apa vie intruna si doar din cupe de clestar anume slefuit pentru ea. Dar nu sorbea decat cate putin... o picatura, poate doua -si-apoi dadea potirul la o parte, a "destul". Se minunau intruna si imparatul, si imparateasa, si slujitorii toti. Si doica... Pentru ei, apa vie era ca aerul, era licoarea fara de care n-ar fi putut o clipa vietui... Avea un gust placut, racoritor si satios. Da vise dulci si desteptari inviorate. Numai printesei nu-i placea defel. Bea cam in sila, suspina tot mai des.
Trecu astfel din nou un timp.
Intr-o dimineata, doica navali, mai palida ca marmora cea alba, in camera de somn a imparatului:
- Slavite, ma iarta, printesa e bolnava!
- Bolnava? Cum bolnava? Aseara se juca, zglobie, cu un sirag de pietre nestemate... Ochii-i luceau voiosi! Sunt doar vedenii, doica!
- Nu-s vedenii, slavite imparate! Nu-s... In zori m-am furisat la ea-n iatac sa-i schimb apa cea vie din potir...
- Si ea? Ea nu dormea?
- Ba da. Dormea. Dar somn adanc, nesanatos, cu vise rele. Lupta din rasputeri cu cine stie ce balaur, ori strigoi, ori poate cu vreun sarpe... Am cutezat sa o trezesc. Voiam s-o scap de visul cel urat... si-atunci, cand s-a trezit...
- Hai, spune!
- Avea privire rosie si pe obraji suvoi de lacrimi...
- Lacrimi?!... Lacrimi?! Cu neputinta, doica...
- Ba da, imparate! Lacrimi... stiu bine ca la noi in Tara Pietrei, doar oamenii batrani, pe moarte, si doar copiii ce se nasc de timpuriu au lacrimi in ochi... si totusi, copila noastra, imparate, plangea, - piange si-acum -, cu lacrimi mari. Obrazul ii e galben. Sub ochi are un fel de cercuri vinete-albastre. Fruntea ei, atat de racoroasa de obicei, acum e incinsa.
Ma tem ca nu stiu ce sa-i fac. Ce sa fac, imparate?
- Cheama vraciul!
- Vraciul?! A imbatranit, stapane, si nu se mai arata. Doar au trecut atati amar de ani de cand, in Tara Pietrei, nimeni n-a mai fost bolnav. Nu-i cere nimeni sfatul si nici vreun leac. Le-au uitat.
- Lasa vorba, doica. Adu-I degraba.
- De unde, imparate? Sta doar cu nasu-n carti... Ascuns prin cine stie ce ungher...
- Adu-I din carti, din vreun ungher, de unde stii, dar adu-!! Cutreiera batrana doica prin toate pivnitele adanci ale
castelului. Cerceta ungherele cu carti tocite, in care odihneau paianjeni cat o nuca; se strecura prin locurile tainice, de veghe, dar nu gasi decat festilele arzand si cate un liliac speriat.
Intr-un tarziu, cu deznadejdea-n suflet, batrana doica alerga spre vestitorii cocotati pe turnuri, rugandu-i sa-l caute, prin glasul goarnei sau din goana calului, pe vraci. Si sa-l aduca la castel.
Si se pornira vestitorii sa caute in toata mandra imparatie a pietrei pe vraciul cel uitat de timp. Imparatul albea, vazand cu ochii. Copila era rau bolnava si leacul impotriva bolii ei doar - poate - vraciul cel batran era in stare sa-l afle in vreo carte. Dar vraciui - ia-l de unde nu-i!
In cea de-a treia zi de cautari, tarziu, spre seara, venira vestitorii fara vraci.
- Ei, n-ati aflat? Tot nu?! De trei zile si trei nopti cutreierati imparatia! Si tot nu l-ati gasit? Soldati netrebnici! Un biet batran ascuns prin cine stie ce ungher! Atata v-am cerut: sa mi-l aduceti!
Vestitorii, smeriti, taceau, cu barbile-n pamant.
Deodata ca treziti din toropeala, se dadura-n laturi, izbiti parca de-un val. La capatul salii tronului, in usa tronului, in usa aurita, statea batranul vraci.
- Cine mi te-a adus? Care fiinta binecuvantata? tuna imparatul.
- Venit-am singur, imparate. Intr-un rastimp, pe cand ma intorceam dintr-o plimbare am auzit prin glasul goarnei, ca fiica voastra e bolnava... si am venit. As vrea s-o vad...
- S-o vezi? Atata doar? S-o vezi si s-o faci bine, asta-ti cer, batrane vraci! Haide cu mine!
Copila-i in iatac! Zace de-o saptamana ca o moarta. Binecuvantat sa fii ca ai venit! Si, de-o vei face sanatoasa, a ta e-aripa dreapta a castelului!
Pomira-n sus, pe scara-melc din piatra albastra.
Sus, in iatac, printesa dormea dusa pe patul alb ca gheata.
Simtind ca imparatul venise la capataiul ei, copila tresari. Pleoapele i se zbatura, de parca ochii ei ca noaptea ar fi dorit sa zboare singuri dincolo de fereastra. Ii deschise mari.
- Mda, zise vraciul. Copila are ochii negri...
- Si asta-i rau? sopti imparatul.
- Nu-i rau. Nu-i. E doar ciudat. Nu prea aduce chipul ei cu cel al copilelor din tara asta... A adormit din nou... Ce somn ciudat! Aduce mai degraba a sfarseala... Cati ani sa aiba?
- Vreo... saisprezece... cred...
- Cum? Nu stiti cu siguranta? Ce vreti sa spuneti, slavite imparate?
- Eh, e-o poveste veche... Ca vraci a-toate-stiutor ar trebui s-ostii...
- O stiu, recunoscu in soapta vraciul...
- O stii? Cu-atat mai bine. Atunci sa-mi afli leacul bolii ei.
- Nu-i prea usor, slavite imparate. Invatatura mea e buna doar pentru fiintele nascute-n
Tara Pietrei...
- Si-atunci?!
- Ma duc sa cercetez prin cartile stravechi.
- Nu-i timp! Copila e pe moarte! - Ba nu! Are doar fierbinteala si o sfarseala de parc-ar fi zacut un an... Dar nu-i pe moarte... nu-i... Nu vad vreun semn... Semnul mortii, la toti cei inca vii, e-acelasi, il stiu. Am mai vazut copii murind. Dar pe fruntea copilei semnul acesta nu-i.
Porni degraba vraciul inspre coliba lui din subpamant. Avea acolo zeci de carti cu invataturi stravechi. Se intoarse intr-un tarziu intampinat de doica:
- Grabeste pasul, vraci batran! Stapanul si-a iesit din minti! Copila-i stravezie! Eu zic ca da sa moara!
Veni si imparatul, napraznic ca furtuna:
- Ei, intreba imparatul. Lipsesti de-atatea ceasuri. Ce leac gasit-ai, vraci batran?
- Nu mare lucru, slavite imparate. Atata doar ca pe domnita ar vindeca-o o mare, o nestiuta, inca, bucurie. Ce fel de bucurie, nu stiu. Atata scrie in cartile stravechi: "o bucurie nestiuta inca..."
Dadu porunca imparatul, asadar, ca: "Fiecine, de neam domnesc sau de neam marunt, doreste sa-i aduca in dar printesei o bucurie mare, nestiuta inca, sa porneasca pe data la castel! Cu dar de pret sau dar neinsemnat sa se infatiseze grabnic, in sala aurita a tronului. Iar imparatul, preaslavit, se prinde sa-l rasplateasca imparateste."
Si astfel, prin zeci de vestitori, se raspandi in imparatie zvonul ca printesa e bolnava, ca doar o bucurie mare, o bucurie adevarata ar fi in stare sa o faca sanatoasa iar. S-o faca sa traiasca.
Ceasurile treceau greu. Sala tronului ticsita de curteni lucea-n lumina sutelor de lumanari infipte in sfesnice de argint.
Pe tron, batranul imparat si imparateasa plangeau incet, fara de lacrimi. In jilt de piele galbena, alaturea de ei, printesa, galbena si ea, parea ca doarme. Pe trepte, la picioarele printesei, doica pandea cu deznadejde spre usa aurita. Dar nimeni nu venea.
Deodata, perdelele se involburara. Usa rabufni, plesnita-n laturi de un vant napraznic, navalit de-afara.
Curtenii se infiorara:
- Ce vant ciudat! Starnit ca din senin!
- Si chiar in sala tronului!
- Ferestrele-s inchise? Ce-i cu furtuna asta starnita fara veste? Se schimba oare vremea? tuna imparatul, tresarind.
- Sa nu va temeti, imparate... Sunt Omul-de-Vant, din vant tesut, si tocmai de-aceea... nevazut!
Glasul venea de pretutindeni, din tavan, de prin perdele, ba si din podeaua din marmora ca gheata. Dar de vazut, nu se vedea nimic. De parca ar fi vorbit un card de ganduri.
Glasul mi-l stiti, mai spuse omul nevazut, Omul-de-Vant... si-ntr-adevar glasul le era stiut. Cant pe la voi prin curti in serile de iarna... si uneori in hornuri, vestind ca vin ingheturi mari... Acuma insa nu despre-ngheturi este vorba... M-am pornit din varful muntelui adus de stirea ca printesa e bolnava...
- Si i-ai adus cumva un dar de bucurie? se inviora imparateasa vorbind spre Nimeni.
- Da, i-am adus. E-un dar umil, slavita-mparateasa... Un fluier...
- Un fluier?! se minuna imparatul.
- Un fluier?! murmurara neincrezatori curtenii.
- Un fluier, da, dar nu-i un fluier ca oricare. Cioplit e chiar de mine din piatra stravezie. De canti din el, auzi suspinul Muntelui.
- Atunci canta din fluier, Om-de-Vant si adu-i fetei mai aproape suspinul muntelui.
Ivit ca din senin si asezat pe-o mana nevazuta, in fata tuturor, fluierul din piatra stravezie sticlea ca apa de izvor peste care, in noptile de vara, curge luna.
- Ea nu stie ce-i muntele. N-a fost nicicand plecata din castel. Poate s-o bucura s-auda cum suna glasul inaltimilor. Canta, Omule-de-Vant, canta din fluier!
Canta un timp Omul-de-Vant. Suspinul muntelui se furisa printre curteni. Era un cantec trist despre singuratate.
Se facu apoi o liniste adanca. Imparatul, imparateasa, doica, Omul-de-Vant, toti curtenii asteptau un semn, oricat de mic, de la Printesa... Dar linistea statea intreaga. In jiltul galben, printesa nici nu tresarise.
- O, doamne, nici n-a tresarit! de parca nici nu mai aude!... Printesa! Macar o vorba spune-i Omului-de-Vant. Macar un "multumesc"! Printesa! Doamne, copila nu raspunde! Poate ca doarme, nadajdui imparateasa.
- Nu doarme, slavita imparateasa. Printesa e bolnava. Ma doare sufletul, credeti-ma, vazand ca n-am putut s-o vindec pe Printesa. Oricum, eu fluierul i-l las si ii urez sa se insanatoseasca grabnic si cu totii sa jucam...
- iti multumesc din inima, Om-de-Vant, grai imparatul. Te du cu bine! De va fi nunta, negresit sa vii sa canti din fluier! S-o bucura macar atunci.
- Ramaneti, dar, cu bine, mai zise o data glasul cel venit de pretutindeni.
Usile rabufnira iara, plesnite-n laturi. Un vant buimac se rasuci prin sala tronului si apoi fugi. Usile grele, aurite, venira, lenese, la loc. Perdelele se linistira. Lumina galbena a lumanarilor paru mai dreapta.
Omul de Vant plecase, la fel de nevazut precum venise. Pe perna galbena de catifea, asezata la picioarele printesei, fluierul lucea stins, prinzand in el suspinul muntelui.
Dupa un timp, de nimenea vestit se infatisa Omul-de-Apa.
- Sunt Omul-de-Apa. Vin de pe mari si rauri. Am auzit, stand cocotat pe-un val, ca fiica voastra este rau bolnava si i-am adus un dar, nadajduind s-o faca sanatoasa, lata-l!
- Ce-i minunatia asta, Omule-de-Apa, minunea asta ce-i? striga imparatul.
- Vederea imi raneste! Sclipeste ca un giuvaer! se bucura imparateasa.
Curtenii incremenira:
- O fi o piatra scumpa! Nu, ca-i prea mare! Nu poate fi o piatra! Vreun ciob din smaltul lunii?
- Vreo nestemata gasita-n apa marii? facu doica.
- E o oglinda, slavita-mparateasa. Cioplita chiar de mine dintr-o scoica uriasa si argintata tot de mine cu argint din cel mai scump, din cel ce se gaseste doar in pesterile ascunse ale marii. M-am gandit ca, poate, privindu-se in ea, zarindu-si chipul gingas, printesa se va bucura... Nu are nimeni pe lume oglinda ca aceasta, l-am facut si un maner. De-argint.
Priviti-l. E rotunjit cu pietre de margaritar.
- Fie-ti gandul binecuvantat, Om-de-Apa, si pasul cel grabit, pasul ce te-a adus aici, binecuvantat si el sa fie... Doica, ia oglinda si aseaz-o in mainile printesei, mai spuse imparatul.
Doica facu intocmai.
- Hai, tine-o de maner. Printesa nu se impotrivi.
- A luat oglinda! S-a privit! sopti imparateasa.
- Nici frumusetea ei, zarita in oglinda, n-o-nvioreaza, slavite imparate, zise doica.
Oglinda alunecase pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier.
Printesa zacea in jilt, cu pleoapele lasate.
- Ce ne facem, doico? suspina imparatul. Se lasa seara. Printesa-i stravezie. Puterea ei se subtiaza. Omule-de-Apa, bunule, darul tau e minunat, ma tem insa ca vine cam tarziu.
- Nespus de rau imi pare ca nu va sunt de ajutor, ofta Omul-de-Apa. oricum, scoica-oglinda i-o las in dar printesei si, cand s-o face sanatoasa, frumosu-i chip sa-i para o minune! Ramaneti toti cu bine! Printesa, sanatate!
Pleca Omul-de-Apa abatut, topindu-se in boarea intunecata a serii.
Prin sala tronului, imparatul umbla de colo-colo, frangandu-si mainile si incercand sa prinda urma nadejdii ce fugea din el:
- De ce taceti, curteni?
Curtenii taceau, intr-adevar. Nu stiau pe cine si ce asteapta.
Deodata, sala tronului se intuneca de parca s-ar fi abatut peste castel un nor cat o padure si odata cu intunericul, un falfait trecu suvoi printre perdele.
in usa aurita statea un vultur urias.
Purta in cioc un fel de nestemata, ca un inel cioplit din luciu colorat. Inelul scapara cand rosu, cand albastru, cand violet, candgajben.
Impins de o speranta mica, imparatul iesi inainte:
- Fii bun sosit, marite vultur, la castel!... Auzit-ai, precum vad, ca fiica noastra e bolnava?
- Am auzit, slavite imparate, si am venit, trimis a! Omului-de-Aer. El m-a impins pe-aripa vantului de seara si i-a trimis printesei voastre-n dar ast Pui-de-Curcubeu.
- Un Pui-de-Curcubeu? se minunara toti curtenii. - Un Pui-de-Curcubeu? striga imparatul si sprancenele-i tresarira in sus ca niste mici tufise prin care zboara vrabii.
- Un Pui-de-Curcubeu, precum v-am spus, slavite imparate. Stiu, e un dar nemaivazut. Omul-de-Aer s-ar bucura s-o poata ajuta pe fata.
- E-un dar nemaivazut, intr-adevar, surase imparateasa. Cum poate stii, marite vultur, in tara noastra, Tara Pietrei, curcubee nu-s. Cat despre Pui-de-Curcubeu... nici pomeneala!
- Doico, trezeste-o pe printesa, tuna imparatul. Si tu, imparateasa, aseaza curcubeul-pui aici, pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier si de oglinda-scoica. Ei, te-ai trezit, printesa?... Printesa?
Dar printesa sta cu pleoapele lasate, albe, ca unii pui de vrabie cand dau sa moara.
O clipa doar i se zarise lumina neagra a ochilor. Apoi privirea-i disparu sub pleoape.
- Grea boala-i asta, a fiicei noastre, sarmana mea imparateasa, ofta imparatul. O boala ce se vindeca arar. Avea dreptate vraciul: arar si doar cu bucurii. Dar oare ce-o mai bucura pe ea? ^
in sala tronului linistea era adanca. Locul parea pustiu. Curtenii se rarisera. Noaptea pandea afara, neagra, dincolo de ferestre, de parca ar fi vrut sa navaleasca in castel. Vulturul cenusiu fosni din aripi.
- Ma duc, slavite imparate. Afara-i noapte. Omul-de-Aer ma asteapta pe un nor rotund sa-i duc o veste buna. Vestea i-o duc, dar buna nu-i. Printesa-i rau bolnava. Darul, curcubeul-pui i-l las aici, pe perna galbena de catifea. De s-o intrema printesa, mai tarziu, sa il anine pe un lant de argint si sa-l aseze in lada ei de zestre. Omul-de-Aer s-a jurat ca nu-i pe lume decat un singur Pui-de-Curcubeu. Acesta. El l-a gasit pe-un varf de munte, pierdut de mama lui. Si l-a pastrat. Acum e-al ei.
Vulturul cenusiu se duse.
Zbura departe, peste poarta aurita, lasand in urma zbaterea perdelelor de purpura si sala tronului incremenita in tacere.
Printesa, in jiltul ei, parea ca-si doarme ultimul ei somn.
Imparatul veghea alaturi de doica. Parea de piatra, din cauza durerii.
- Copila, ma auzi? sopti dupa un timp batranul imparat. Curtenii au plecat... s-au dus, somnul cel greu sa nu ti-l tulbure... E poate ultimul... Imparateasa s-a culcat si ea. E doborata de durere. Doar doica, draga, si cu mine mai veghem la capataiul tau. M-auzi?
- Se duce, imparate, suspina doica. Nu te-aude si n-o sa-ti mai raspunda. E prada somnului adanc... Obrazul de culoarea lunii e rau prevestitor... Sa mai aduc un sfesnic... Si inca unul... Lumanarile s-au stins aproape toate.
- Ce liniste ciudata! Si ce noapte rece, se infiora imparatul peste un timp. Doico, ma simt ca-ntr-un mormant.
- Auzi? Auzi, slavite? striga deodata doica. Rasuna pasi! Usori, ce-i drept, ca falfaitul aripilor de fluturi.
imparatul se sperie putin. Dar il cuprinse o nadejde:
- Se intoarce oare vulturul?
- Sunt eu... si nu sunt vultur. Sunt un om. Omul-de-Camp! in prag se aratase, poleit de lumina lumanarilor infipte in
sfesnice de-argint, un mos. Slab, garbovit, zbarcit, cu barba alba suvoind pana la pamant.
Avea toiag si opinci si mirosea a fan. Dar cei din Tara Pietrei nu stiau ce-nseamna fanul.
- Omul-de-Camp? spuse imparatul, adunandu-si vorbele cu greu. Se temea ca aratarea sa nu fie vis, vis paclos tesut din spaima de-a o pierde pe printesa. Totusi, nadejdea il imboldi sa creada ca mosul nu-i de vis, ci ca-i aevea, venit in miez de noapte la castel. Omul-de-Camp, spui?! Si ce te-aduce pe la noi?
- Boala printesei, slavite imparate. Am auzit de boala asta si-am venit cu gand s-o vindec. Lasati-ma s-o mangai pe obraz.
- S-o mangai?! sari doica.
- Pe obraz?! se minuna imparatul. Nu vezi ca-i adormita?
- Ba vad, slavite imparate, dar as dori sa o trezesc. Paimele mele miros a ploi si a ape de prin alte parti si-a fan. Voi nu stiti ce e fanul! As vrea sa o trezesc. Caci i-am adus un dar.
- Un dar? Un dar de bucurie? nadajdui imparatul.
- intocmai, slavite imparate. Asa doresc, sa fie un dar de bucurie, menit s-o faca pe printesa sanatoasa. - Auzi, printesa? striga doica. Mosneagul i-a adus un dar! Trezeste-te!
- Trezeste-te, copila, sopti imparatul insufletit de nadejdi. Printesa statea in jilt, parca adormita pentru totdeauna.
Bratele-i subtiri lunecasera in laturi, ca aripile unui fluture inecat.
- Lasati-ma sa o mangai pe obraz...
Cu palmele-i batatorite Omul-de-Camp atinse usor, ca intr-o adiere, obrazul galben al printesei. Pe nesimtite, pleoapele copilei stravezii se ridicara.
- Copila are ochii negri, sopti cu bucurie mosul. Stiam...
- Stiai?! se minuna imparatul. Cum de stiai? imparatul fu cuprins de-o banuiala, dar mosul nu raspunse.
- Doamne, plange! Copila plange, imparate! mai spuse doica suspinand.
- Da, plange, suvoi de lacrimi limpezi... acesta-i semnul bolii ei. Acesta - si-o sfarseala ca de moarte, spuse mosul.
- intocmai, sufla doica. Din toate stii cate ceva, de parc-ai fi un vraci. Nu cumva esti un vraci, si-ti spui Omul-de-Camp?
Mosul isi mai trecu o data usor palmele batatorite, ce miroseau a camp, a fan si-a ploi, peste obrazul galben al printesei.
- Printesa, nu mai plange! Priveste-ma o clipa... Vin de departe, din tara in care te-ai nascut... Tu ai uitat-o... Nici n-o stii prea bine! Erai atat de mica! E-o tara verde, cuprinsa intre paduri si pajisti...
- Paduri? facu imparatul.
- Pajisti? se minuna doica.
- Paduri si pajisti, surase mosul. Voi, cei din Tara Pietrei, nu stiti nimic din toate astea...
Dar ea! Priviti-o! A tresarit! Printesa, iata darul meu din tara de departe. L-am invelit intr-o naframa alba.
- Priveste, doica, ce i-a adus mosneagul!
- ...O pulbere cam groasa, neagra, umeda, lucioasa... baigui doica.
- Acesta-i darul tau, Om-de-Camp? tuna imparatul simtind ca biata lui nadejde fuge-n laturi.
- Da, acesta-i darul meu, slavite imparate. E dar de pret. Nu se cuvine sa spun eu, dar darul asta-i datator de viata. La fel ca apa vie de la voi, si totusi altfel... Hraneste deopotriva si oamenii, si iarba, si florile, si padurile. Din el se-nalta graul, din el izvoarele tasnesc si nestematele in trupul lui se-ascund. Sangele eroilor in el se risipeste. Iar mortii, in tara mea, in tara ei, in el coboara. Pamant, acesta-i darul meu, printesa. Un bulgar de pamant!
Trezita ca din vis, copila-si cufunda obrazul in naframa alba: bulgarele de pamant mirosea a flori, a iarba, a zbor de pasari, a grau si-a buruieni din cimitirele stravechi.
- iti multumesc din suflet, Om-de-Camp. Viata mea se-ntoarce o data cu venirea ta!
... Printesa vorbea pentru intaia oara, dupa zile si saptamani de chin. Gbsul ii era iarasi limpede si ochii mari si negri luceau altfel decat pana acum.
- la bulgarele acesta de pamant, mai spuse mosul, stropeste-l des cu apa rece si vei vedea cum intr-o zi, nu prea curand, din el se vor ivi fire de iarba. Si-apoi, cu-ncetul flori. Si mai apoi, Padurea va fosni. Florile presimt padurea. Apoi veni-vor graul, si pomii roditori. Vor inflori caisii, merii.
- O cat iti multumesc, Om-de-Camp! Abia astept s-aud padurile fosnind, spuse printesa si incepu, cu degete subtiri, sa sfarme bulgarele de pamant si sa-l resfire-n glastra.
- Din inima-ti doresc, printesa, sa le-auzi... Si tara ta de piatra sa o prefaci, cu-ncetul, in gradina. Ca sa domnesti, imparateasa, nu peste pietre inghetate, ci peste holde vii. Vedeti, slavite imparate? Copila e iarasi sanatoasa. Nu trupul ii era bolnav, ci sufletul. De dor.
- Dor? Ce-i asta "dor"? sarira imparatul si doica intr-un singur glas.
- Voi, cei din Tara de Piatra, nu puteti sti ce-nseamna. E-o boala grea. Nu doare, dar te mistuie. Printesa e nascuta in Tara de Pamant... Ea stie ce-i sfarseala asta cu un singur leac. Poate ca odata, intr-un ceas de liniste, inconjurata de paduri, va povesti chiar ea, printesa, ce fel de chin e asta, dorul.
Atat mai spuse mosul si-apoi se resfira, ca bulgarele de pamant zvarlit in graba peste mormantul unui pui de randunica.
luni, 10 noiembrie 2008
Cover me!
Am gasit poza asta veche, din aprilie. E geamul masinii mele cu abur si cu scrisul de mana al lui Buzz.
Ora 6 dupa-amiaza este fatidica... cea mai nenorocita ora din zi. Cand nu-mi vine sa fac nimic altceva decat sa numar stropii de ploaie de pe geam, sa imit schite in creion si sa-mi plang de mila.
Maine imi voi purta din nou armura stralucitoare, voi raspandi zambete, glume si entuziasm. Imi voi purta fericirea ostentativ, ca pe doua aripi de inger... pana la ora 6... cand aripile cad, armura isi ia concediu si raman singura cu-ntrebatoarele mele tristeti, cum ar zice Lulu Blaga.
Still waiting... Cover me!
duminică, 9 noiembrie 2008
Waiting still
Da, aleg sa Te cred... desi nu inteleg nimic si nu intrezaresc nici un orizont. Nici nu trebuie... Tu ai trasat drumul acesta, deci ma va purta, negresit, spre destinatie.
Pana atunci ascult aripile din mine cum se zbat. Din cand in cand se mai inalta cate o nostalgie a rasului din vara. Si atunci punem la cale o excursie, o infruntare cu filme, jocuri si clatite, un gratar in fata blocului... Dar undeva, in adanc, rasul sfarsitului de toamna e lipsit de soare. Si-o boala a ruginii macina orice renastere.
For the snow to cover up the scars. Waiting still...
Pana atunci ascult aripile din mine cum se zbat. Din cand in cand se mai inalta cate o nostalgie a rasului din vara. Si atunci punem la cale o excursie, o infruntare cu filme, jocuri si clatite, un gratar in fata blocului... Dar undeva, in adanc, rasul sfarsitului de toamna e lipsit de soare. Si-o boala a ruginii macina orice renastere.
For the snow to cover up the scars. Waiting still...
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
Mood for waiting...
Astazi, la ora 13.52, pe Bd. Stefan cel Mare, in ciuda prognozei meteo extrem de pesimiste soarele a stralucit cu impertinenta si timp de vreo 30 de secunde pe cer a aparut un porumbel imens, alb si pufos, purtand in cioc o la fel de pufoasa ramura de maslin. Eu l-am privit cu uimire pana cand vantul a risipit norii... si, mie si numai mie, mi-a soptit la ureche ca va fi pace...
So, I'm waiting...
vineri, 7 noiembrie 2008
Waiting
Nu stiu cum sunt... astazi.
Astept zapada.
Astept sa adorm in zapada si sa ninga peste mine si ochii mei sa inghete in intunericul ei alb si rece.
Astept zapada.
Astept sa adorm in zapada si sa ninga peste mine si ochii mei sa inghete in intunericul ei alb si rece.
marți, 4 noiembrie 2008
Viaţă
Femeia se plimba prin gradina. Era foarte tanara, libera si fericita. Iar zilele ei, care nu cunosteau timpul, îi semănau - fericite si libere.
-Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ,,Să nu mîncaţi din toţi pomii din grădină"? întrebă şarpele cu prefacută curiozitate... Iar femeia îi explică răbdătoare porunca, întărind că Domnul a spus că de se vor atinge doar de pomul cunoştinţei vor muri negreşit.
-Prostii... zise şarpele oarecum indiferent. Bineînţeles că nu veţi muri... Doar vi se vor deschide ochii ca să vedeţi binele şi răul... Aţi putea fi ca El... Eh, dar după cum spuneai, nu vă lasă să v-atingeţi de el...
Femeia privi pomul şi pentru prima dată găsi ademenitoare roadele lui. Şi cântărindu-l în mintea ei îl găsi bun de mîncat, plăcut de privit şi de dorit din moment ce avea puterea de a deschide cuiva mintea. Nici un gând de îndoială nu-şi ridică glasul contra creaturii care-i vorbise împotriva lui Dumnezeu. Poate dacă n-ar fi strălucit atât de îmbietor coaja aurie a mărului şi dacă mireasma lui n-ar fi plutit atât de dulce-n văzduh, femeia l-ar fi întrebat pe şarpe:
-Oare ai gustat tu însuţi din rodul pomului oprit, de-mi zici aceste cuvinte şi mă împingi să nu ascult porunca? De unde dar ştii tu că nu vom muri, când însuşi Domnul ne-a zis acestea? Sau eşti tu mai înţelept decât El, ca să-I nesocoteşti cuvântul? Sau zici tu că Domnul ne-a minţit şi din răutate ne ascunde cele ce-ar fi spre binele nostru?
Dar mărul strălucea şi-nmiresma aerul dimineţii aşa că nici un astfel de gând nu se ivi în mintea femeii. Ea întinse mâna şi culese fructul pomului interzis.
"Ce frumos e..." se gândi ea... "Şi iată, îl ţin în palme şi nimic nu s-a întâmplat. Şarpele trebuie să fi avut dreptate.." Şi muşcă femeia din carnea dulce a fructului iar seva lui amagitoare îi mângâie limba.
Se duse la bărbatul ei şi i-l întinse. "Iată, zise ea cu naivitatea tuturor începuturilor, am mâncat din mărul cunoaşterii. Ia şi gustă să vezi ce neasemuit de bun e fructul acesta. Nu-ţi fie teamă... eu am gustat din el şi nu am murit", mai zise ea, neştiind că deja începuse să moară. Şi poate dacă ochii femeii n-ar fi strălucit atât de intens sau dacă razele soarelui nu s-ar fi încâlcit, aurii, în pletele ei, bărbatul ar fi dojenit-o:
-O, tu, care îmi eşti alături, tu vrei să aduci mânia Domnului peste noi? Tu alegi să te încrezi în şarpe, cea mai vicleană dintre lighioanele pământului şi să nesocoteşti voia lui Dumnezeu? Oare nu avem atâtea roade înmiresmate care să ne astâmpere foame şi să ne bucure gurile? Aruncă dar fructul care ne-a fost oprit, căci nesăbuită ai fost, femeie şi lucrul pe care vrei să îl faci este rău!" Dar soarele se oglindea în ochii şi-n părul femeii şi nici un astfel de gând nu răzbătu până la inima bărbatului. Crezu-n privirea ei dulce mai mult decât în cuvintele Celui care-l adusese în fiinţă. El luă fructul din mâna femeii şi muşcă din el. Şi iată că deveniseră goi, căci seva cea dulce îi secă pe dinăuntru lăsând în urma ei o sete pe care n-o înţeleseseră atunci. Abia mai tărziu, după ce părăsiră cu capetele plecate grădina fericirii lor, abia atunci au putut numi setea aceea DOR DE ACASA. Iar acasă nu mai era nicăieri.
Bărbatul îi puse femeii numele Eva, viaţă, ca o nostalgie a ceea ce pierduseră pentru totdeauna.
De aceea, preţul renaşterii nu stă în testul abţinerii de la miezul îmbietor al fructului oprit ci într-un simplu test de credinţă.
joi, 23 octombrie 2008
Autoportret de inima alba si neteda. No. 7 fara 5…
Acesta este un ou de dragon. L-am gasit pe tarm, printre pietre, la Carry. Se simtea singur si-i era frica. Asa ca l-am luat cu mine.
E neted si alb. E rotund. Cateodata e rece, cateodata cald. E oarecum capricios. E tare ca o piatra. Ar putea fi confundat cu o piatra… nu poate fi spart, nici ucis… crusta protejeaza dragonul dinauntru. Dar daca iti lipesti urechea de el intr-un anumit fel, auzi ceva, ca o bataie de inima. Iar daca te inveti sa-l asculti, oul iti va sopti povesti si descantece, si daca ajungi sa-l imblanzesti, sa-l faci sa te iubeasca, iti va dezvalui o taina care te va face nemuritor.
E foarte tanar. E naiv si aproape totul e pentru el ca un prim acord. S-ar putea crede ca e vechi, intelept si experimentat, pentru ca de mult timp dragonii n-au mai fost vazuti depunand oua. Dar nu este asa… el a fost ascuns odinioara printre pietre, insa a inceput sa traiasca de foarte curand. Pana atunci a dormit, ca toate ouale de dragon, asteptand clipa prielnica pentru trezire. Nu are amintiri. E alb. Se bucura de bucuria inceputurilor. De primele acorduri.
E alb. Ape sarate si aspre ca lacrimile i-au spalat, val dupa val, cenusa. Nu are amintiri. In coaja lui neteda s-au reflectat multe asfintituri insangerate, insa el nu a gustat inca din nici unul. Tot ceea ce face, e ca pentru intaia oara…
E tare. Nu poate fi distrus. Nu poate fi spart. Crusta pietroasa ii apara toate zborurile viitoare.
Viata lui a-nceput ieri. Restul e cenusa.
Les Calanques
Bun... deci o sa va saturati de fata mea in diverse ipostaze:P Dar va rog sa remarcati peisajul. Eu cred c-as putea trai fericita printre stancile astea toata viata.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
