Poveste. Pasarea-rau si Fecioara-de-piatra

Raul curgea linistit asa cum cursese de ani si ani, fara numar, in albia sa. Nu se plictisea. Era un rau vesel si-avea multi prieteni. Apele sale dulci scaldau radacinile salciilor, oglindeau ramurile mandre ale stejarului din lunca iar noaptea leganau stelele. Apele lui gazduiau pesti subtiri si luciosi ca argintul si multe vietuitoare veneau sa-si astampere setea in undele lui. Era un rau racoros si zambitor. Ii placea sa se joce. Cand soarele tremura la apus, venea vremea stimelor, a zanelor zanatice si-a fiicelor stravezii ale inselatoarei Zubala. Raului ii placea sa se joace cu ele, sa le stropeasca si sa le mangaie cu cate un val sugubat. Iar salciile, stejarul, pestii, serpii de smarald, animalele, stelele, zanele si spiridusii il iubeau. Chiar oamenii aminteau cu drag de el, desi nu-i vorbeau niciodata, caci nu intelegeau limba dulce a undelor.
Si raul curgea linistit asa cum cursese ani si ani de-a randul... Pana-ntr-o zi cand raul tresari sub o atingere noua. In valurile lui se oglindea un chip nemaivazut pana atunci. Un chip de fata. Raul mai leganase chipuri de oameni, se jucase cu ele, lungindu-le si intinzandu-le trasaturile... insa cu chipul acesta era altceva. Nimic nu-i raspundea din el... Fata fetei ramanea imobila si nici un zambet, nici un fior nu parea sa o strabata. In schimb o tristete adanca, o tristete de moarte ii scalda chipul si raul se cutremura in strafundurile lui. In fiecare zi raul isi dadea toata silinta sa o inveseleasca dar stradaniile sale se aratau a fi in van. Fata nici nu tresarea. Statea acolo, nemiscata, privind cu ochii ei mari adancurile raului. Si zi dupa zi, timpul se scurgea pe furis iar primavara vesela se transforma in vara imbracata in soare, si tot pe furis, fara ca nimeni sa fi bagat de seama, raului ii cazu drag chipul pe care il oglindea de-atata timp. Inca nu renuntase la ideea de-a inveseli acea privire scrutatoare si aspra care ii cerceta nisipul de pe fundul albiei. Ba inca intr-atat se legase el de-aceasta dorinta incat toata ziua nici nu mai facea altceva decat sa caute noi si noi mijloace de-a pune un zambet pe chipul impietrit. O dupa-amiaza intreaga ii aratase salturile pestilor argintii, minute intregi a tinut prizoniera o raza de luna ratacita de surorile ei, ba chiar i-a intins buzele intr-un suras in oglinda undelor sale, insa zambetul ramase doar inchegat in manunchiul de ape, nu si pe chipul de de-asupra. Si iata ca, odata cu perindarea vremilor, apele dulci ale raului devenira amare, amare ca privirea de piatra pe care o reflecta. Si cu cat mai amare ii deveneau apele, cu-atat mai mult o indragea pe fecioara nemiscata si cu-atat mai mare era durerea care se cuibarea in inima lui de apa. Vietatile padurii nu mai veneau sa se adape in apele sale iar copacii nu-si mai priveau ramurile glorioase in el, caci ochii lui nu mai aratau decat amaraciunea adanca a chipului de piatra.
Cam pe cand frunze aurii incepura sa cada deasupra sa, si aburii tomnateci sa se coboare spre seara, Zubala, narta inselatoare a noptii poposi langa albie.
-Ce vanturi iti bantuie apele? Iata, zanele se plang ca esti posac si le-ai parasit, ca nu mai oglindesti decat durere si ca apele tale amare nu mai sunt bune nici pentru vrajile stimelor celor nebune... Spune-mi deci, pentru ce e trista oglinda apelor tale?
Raul chicoti molcom. Dar sireata Zubala stia taina lui.
-Fecioara-de-piatra iti amaraste zilele... Uit-o, raule, Fecioara-de-piatra aduce doar nenorocire... Vreun taran de la munte o fi lepadat-o aici, pe malurile tale si-o fi fugit sa se-ascunda de ochii ei... Uit-o, caci e de piatra, iar piatra cea rece nu poate zambi... nu are viata...
Dar raul continua sa susure un cantec trist, despre singuratate.
-Fie, zise Zubala... Asculta povestea Fecioarei-de-piatra. Asculta, si-ntelege, si uita...
Odata, demult, pe meleagurile acestea se aciuase-un balaur. Neagra-i era inima si cruda iar in loc de sange, venin verde-i curgea prin vine. Mai traia aici si-o fecioara frumoasa cu ochii intunecati si pielea ca arama. Era mandra si zvelta si cantecul ei se-nalta catre cer ca o ciocarlie iar rasul ei izbucnea tanar si dulce ca un izvor de munte. Slujea cu bucurie celor din sat caci ii erau dragi cu totii iar ei, la randul lor o indrageau. Dar iata ca nenorocirea se abatu peste satul ei caci balaurul, insetat de sange si de durere omeneasca incepu sa le bantuie mosiile. Multi oameni pierira in ghearele balaurului iar pe pamanturile lor parjolite nu mai crestea nimic. Cei care nu-si gasisera sfarsitul in pantecele nesatul al fiarei ramasera sa moara de foame in casele lor. Plansul si jalea acoperisera coltul acela de rai iar fecioara noastra, altadata vesela cum e copilaria, ajunse sa-si petreaca zilele mangaind pe cei dragi ei, dar pentru care ramasesera atat de putine sperante. Intr-o zi balaurul, care-i pusese gand rau de ceva vreme, o intalni singura in lunca, si-i grai astfel:
-De mult voiam sa-mi bucur pantecele cu carnea ta dulce, Fecioara-cu-piele-de-arama. Dar iata, astazi voi fi binevoitor, caci esti frumoasa. Vino la mine-n barlog si slujeste-mi iar eu iti voi cruta zilele si vei fi soata mea.
-Ai adus parjol si jale peste satul nostru, balaur cu inima haina! Ne plangem mortii in fiecare casa... copiii nostri plang de foame in ulite... si zambetele noastre le-ai sters cu ranjetul tau de fiere. Ne-ai otravit sufletele si ne bantui noptile in cosmaruri... Ne-ai furat viata si ne-ai sadit groaza in sange. Cu nici un chip, n-am sa te urmez si nu-ti voi sluji niciodata... Fii blestemat, balaur cu inima haina si piei din lumea noastra! Mai bine moarta decat sa-mpart cu tine barlogul intunericului tau!
-Fie dupa voia ta, fecioara! zise balaurul infuriat... inca mai mult decat atat. Iata am sa ating cu unghia inima ta, si inima ta se va topi. Sangele tau se va-mbolnavi de-o boala a pietrelor si vei umbla prin lume straina si c-o gaura-n piept in care vantul isi va face locas si te va durea. Niciodata nu va mai inflori zambetul pe buzele tale si dragostea nu se va mai cuibari in pieptul tau. Caci inima ta o iau eu... Straina sa umbli prin lume. Sa cauti durere si sa starnesti doar durere!

Cumplit rasuna blestemul balaurului. Unghia lui cenusie atinse pieptul fecioarei si inima ei se prefacu in cenusa. Straina bantui o vreme ulitele cunoscute iar ochii ei vazura doar durere. Intr-un tarziu se aseza sub un copac, si ramase asa, privind pamantul, pana ce sangelei ei bolnav de o boala a pietrelor o facu sa incremeneasca in loc. Chiar si acum, ochii ei de piatra privesc si-aduc mahnirea iar in pieptul ei e un locas gol in care vantul vine sa se-ascunda.
Aceasta e trista poveste-a fecioarei de piatra. Uit-o raule... stancile nu mai pot zambi...

-Narta inselatoare a vrajilor si-a noptii, zise raul intr-un tarziu, fa-ma inima de om, sa ma asez in pieptul ei...
-O, rau nestiutor... ce lipsite de-ntelepciune sunt vorbele tale. Oamenii sunt fiinte nemuritoare si traiesc in Lumina... tu, raule nu poti fi inima de om... oamenii ard si se mistuie, renasc si mor, si totusi sunt legati de vesnicie... tu, raule, nu poti fi inima de om...
-Narta inselatoare a-ntunericului si-a descantecelor, fa-ma inima de piatra, sa m-asez in pieptul ei si sa nu mai doarma vantul in salasul tainic al viselor...
-Nebun esti, raule si ne-ntelept. Tu nu poti fi piatra, raule. Tu macini pietrele si porti viata cu tine. Pietrele dorm somnul mortii... Tu, raule esti viu...
-O, narta puternica, fa-ma pasare cantatoare!
-Pasare... zise narta cu un suspin... pasare... te-as putea face pasare, raule. O pasare cantatoare... macar asa imi vei incanta zanele si nu se vor mai plange de-amaraciunea ta... Dar, te previn, raule, o sa te doara...
-Fie, zise raul.

Iar a doua zi dimineata copacii, animalele, gazele, salciile plangatoare si tot poporul de zane descoperira cu uimire albia uscata a raului. Nu se intristara prea tare, caci raul devenise posac si amar, nici oamenii nu-si mai aduceau rufele la albia lui. Dar nimeni nu baga de seama pasarea mica si cenusie care se strecura in tainicul locas din pieptul statuii ramasa nemiscata pe malul secat. In schimb auzira cantecul care se inalta dulce si cald din inima Fecioarei-de-piatra. Neincetat cantecul se-nalta, ziua ca un roi vesel de albine iar noaptea ca o ploaie de aur care poleia copacii. Padurea era din nou fericita. Si frunzele galbene se facura de-arama, apoi de cenusa, apoi nu mai cazura deloc. Prima ninsoare se abatu timid peste padure. Cantecul se inalta mai sovaielnic, mai tremurat, dar nu se opri. Apoi ninse. Troiene albe acoperira totul intr-o haina de nunta. Cantecul de-abia se mai auzea... Pasarea cenusie tremura inauntrul locasului inghetat in care-si facea salas vantul. Iar intr-o zi, nu se mai auzi decat vantul...

In seara aceea Zubala poposi iarasi langa statuia Fecioarei-de-piatra. Zanele se plansesera din nou... de data aceasta de lipsa cantecului... Puternica narta privi inauntru, in locasul in care fusese inima de carne a fecioarei de demult. Si acolo gasi trupul inghetat al Pasarii-rau. Sfioasa, Zubala sopti:
-Pasare-rau, pasare-rau... cantecul tau de aur straluceste in inima pietrei... Fie trupul tau, inima de carne! Rau-pasare, rau-pasare... apele tale spala stancile si le macina... apele tale vindeca bolile pietrei... Fie apele tale sange rosu si tanar! Primeste jertfa... mai sopti ea, si cu degetele ei ascutite atinse buzele, fruntea si pieptul Fecioarei-de-piatra.
Si piatra tremura, se zbatu, se sparse si-n locul ei se ivi o fata tanara si frumoasa, cu trup de carne si viu care dintr-o data incepu sa zambeasca.

Legenda spune ca primavara fata a sadit trandafiri pe malul albiei uscate... si ca dupa un timp, un fir subtire de apa a inceput sa ude vechiul curs.
Insa nu exista dovezi arheologice concludente care sa certifice existenta reala a aceastor fapte.