Viaţă

Femeia se plimba prin gradina. Era foarte tanara, libera si fericita. Iar zilele ei, care nu cunosteau timpul, îi semănau - fericite si libere.
-Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ,,Să nu mîncaţi din toţi pomii din grădină"? întrebă şarpele cu prefacută curiozitate... Iar femeia îi explică răbdătoare porunca, întărind că Domnul a spus că de se vor atinge doar de pomul cunoştinţei vor muri negreşit.
-Prostii... zise şarpele oarecum indiferent. Bineînţeles că nu veţi muri... Doar vi se vor deschide ochii ca să vedeţi binele şi răul... Aţi putea fi ca El... Eh, dar după cum spuneai, nu vă lasă să v-atingeţi de el...
Femeia privi pomul şi pentru prima dată găsi ademenitoare roadele lui. Şi cântărindu-l în mintea ei îl găsi bun de mîncat, plăcut de privit şi de dorit din moment ce avea puterea de a deschide cuiva mintea. Nici un gând de îndoială nu-şi ridică glasul contra creaturii care-i vorbise împotriva lui Dumnezeu. Poate dacă n-ar fi strălucit atât de îmbietor coaja aurie a mărului şi dacă mireasma lui n-ar fi plutit atât de dulce-n văzduh, femeia l-ar fi întrebat pe şarpe:
-Oare ai gustat tu însuţi din rodul pomului oprit, de-mi zici aceste cuvinte şi mă împingi să nu ascult porunca? De unde dar ştii tu că nu vom muri, când însuşi Domnul ne-a zis acestea? Sau eşti tu mai înţelept decât El, ca să-I nesocoteşti cuvântul? Sau zici tu că Domnul ne-a minţit şi din răutate ne ascunde cele ce-ar fi spre binele nostru?
Dar mărul strălucea şi-nmiresma aerul dimineţii aşa că nici un astfel de gând nu se ivi în mintea femeii. Ea întinse mâna şi culese fructul pomului interzis.
"Ce frumos e..." se gândi ea... "Şi iată, îl ţin în palme şi nimic nu s-a întâmplat. Şarpele trebuie să fi avut dreptate.." Şi muşcă femeia din carnea dulce a fructului iar seva lui amagitoare îi mângâie limba.
Se duse la bărbatul ei şi i-l întinse. "Iată, zise ea cu naivitatea tuturor începuturilor, am mâncat din mărul cunoaşterii. Ia şi gustă să vezi ce neasemuit de bun e fructul acesta. Nu-ţi fie teamă... eu am gustat din el şi nu am murit", mai zise ea, neştiind că deja începuse să moară. Şi poate dacă ochii femeii n-ar fi strălucit atât de intens sau dacă razele soarelui nu s-ar fi încâlcit, aurii, în pletele ei, bărbatul ar fi dojenit-o:
-O, tu, care îmi eşti alături, tu vrei să aduci mânia Domnului peste noi? Tu alegi să te încrezi în şarpe, cea mai vicleană dintre lighioanele pământului şi să nesocoteşti voia lui Dumnezeu? Oare nu avem atâtea roade înmiresmate care să ne astâmpere foame şi să ne bucure gurile? Aruncă dar fructul care ne-a fost oprit, căci nesăbuită ai fost, femeie şi lucrul pe care vrei să îl faci este rău!" Dar soarele se oglindea în ochii şi-n părul femeii şi nici un astfel de gând nu răzbătu până la inima bărbatului. Crezu-n privirea ei dulce mai mult decât în cuvintele Celui care-l adusese în fiinţă. El luă fructul din mâna femeii şi muşcă din el. Şi iată că deveniseră goi, căci seva cea dulce îi secă pe dinăuntru lăsând în urma ei o sete pe care n-o înţeleseseră atunci. Abia mai tărziu, după ce părăsiră cu capetele plecate grădina fericirii lor, abia atunci au putut numi setea aceea DOR DE ACASA. Iar acasă nu mai era nicăieri.
Bărbatul îi puse femeii numele Eva, viaţă, ca o nostalgie a ceea ce pierduseră pentru totdeauna.



De aceea, preţul renaşterii nu stă în testul abţinerii de la miezul îmbietor al fructului oprit ci într-un simplu test de credinţă.