Memento Lux

Ultimele frunze se rotesc
in vartejuri lenese. Noaptea
va cadea in curand. Vechile drumuri
serpuiesc inca prin vaile plangerii.
E tarziu.
Si aerul e crud.
Si-un gust de sfarsit se ascunde
in inima fructului fermecat
pe care l-am cules pe furis
din capatul verii.
Noaptea va cadea in curand.



De tine mi-e bolnav trupul
si gandurile mi se risipesc
in amintirea luminii.
Doar pe aceste carari batute ma poarta
cele doua pasari maiestre care se zbat
sub tample.
Tanjesc dupa lumina si ma doare in trup
cuvantul tau, pasul tau, dorul tau...
Oare dincolo de-aceste mari
de aer si carne,
dincolo de-acest NU de pamant,
dincolo de tristetea ta tacuta,
de-absenta ta,
de asteptare... dincolo...
e-acel tarm promis in care
te vei dezveli si sub
amintirea luminii
ma vei prinde in brate, colindand zarile
cu mine pe umeri?
Oare nesavarsirea aceasta care-mi mananca
din inima,
viermele-acesta tacut
si ascuns,
care imi toarce matasea din ganduri,
oare dorul acesta chinuitor,
toate
le vei sterge tu, cu mana ta,
cu firea ta, cu lumina ta?