Poveste. Pasarea maiastra si visul nepermis

Pasarea maiastra visa… Visa ca intr-o zi usa coliviei se va deschide si ea va zbura afara si va privi cerul de-aproape… adanc si albastru… nu patat de conturul gratiilor subtiri care-o tineau prizoniera.
Deschise incet ochii… era tot inauntru… stapanul ii schimbase apa, ii adusese mancare proaspata… dar ei nu-i era foame. Gustul amar al visului nepermis ii taia orice chef. Ar fi vrut sa adoarma din nou sau sa priveasca spre cer.
Isi indrepta privirile spre gratiile portitei… si ce-i fu dat sa vada? Stapanul o uitase deschisa. La inceput nu-i veni sa creada… sa fie aceasta drumul… catre Libertate?
“Trebuie sa fie un vis isi spuse” si se scutura bine de urmele somnului care inca i se mai tineau de aripi. Dar poarta ramase deschisa… Si pasarea simti un val de emotii, ciudate si neintelese, o parte nemaitraite pana atunci, altele – adanci, familiare, simti cum toata fiinta ei striga dupa Libertatea mult visata.
Insa ceva o opri in pragul portii. Ceva ca o spaima, o ghiara a necunoscutului ii prinse inima.
“Dar… isi zise pasarea… Eu n-am mai zburat de atat de mult timp… Nu cred ca mai stiu sa zbor… Ma voi prabusi…”
“Nu te teme, zise vantul. Asa ceva nu se uita… zborul e scris in sangele tau…”
“Dar… zise pasarea… Eu mi-am frant aripile. Asa am ajuns aici, in colivie. Nu le voi mai putea intinde… Nu voi avea suficienta putere sa zbor… Ma voi prabusi…”
“Nu te teme, zise vantul. Eu te voi purta pe valurile mele. Te voi sprijini si te voi ridica. Zboara!”
“Dar… zise pasarea… Stapanul imi da de mancare, imi da apa, are grija de mine, imi ingrijeste aripile care inca ma dor. Cum ma voi descurca fara toate acestea? Nu sunt pregatita sa zbor…”
“Nu te teme… Atatea pasari zboara-n vazduh… Sunt toate copii ai cerului, ai Libertatii. Nu seamana si nu secera si totusi au ce manca. Priveste-le! Sunt doar pasari. Nici macar nu sunt maiastre, ca tine, si totusi se bucura de zbor… Caci pentru zbor au fost facute. Vino, zboara!”
“Dar… zise pasarea… credeam ca va fi altfel… credeam ca va fi usor… De ce nu pot pur si simplu pleca, daca lucrurile sunt asa cum spui? Ce ma tine inca aici, inauntru? Nu ma amagesti, tu, vantule?”
“Nu te teme… teama iti leaga aripile de pamant. Increde-te si zboara… Toate visele sunt permise…”
“Dar”, zise pasarea… si-nainte sa-si termine gandul un plesnet scurt o cutremura pana in varful aripilor. Mana blanda a stapanului inchise portita coliviei. Alte ganduri navalira, vechi dureri, doruri vechi, regrete amare ca fierea…
“Doar spaima, isi spuse ea, doar spaima ma tine aici… si eu am lasat usa ei sa se-nchida din nou… sa ma tina departe de ceea ce iubesc cu-adevarat… Doar spaima…” si era furtuna grea si-ntuneric in sufletul ei… caci stia ce pierduse.
Si durerea aceasta o fulgera si se trezi cu ea infipta in inima ca un pumnal.
Pasarea maiastra se trezi din vis. Apa era schimbata, stapanul ii adusese mancare proaspata. Insa mai facuse ceva… uitase deschisa portita coliviei.
Pasarea o privi, parca fara sa-i vina a crede, apoi se avanta afara, isi intinse aripile si se-nalta spre cer, in zbor inalt si navalnic, caci pentru zbor fusese creata.