Poveste. Orasul in care toate lucrurile aveau aceeasi culoare

A fost odata, demult, un oras. Un oras ca toate celelalte, cu blocuri, starzi, scoli, fabrici, masini, parcuri si oameni care sa-l locuiasca. Doar ca orasul acesta nu era chiar ca toate celelalte. Aici toate lucrurile aveau aceeasi culoare. Casele, copacii, asfaltul, oamenii... toate erau la fel, incat pana si zilele, curgand unele dupa altele au inceput sa aiba aceeasi culoare. Demult de tot... fusesera oameni care povesteau despre vremuri in care in oras inca mai erau culori, dar oamenii aceia se prefacusera in legenda cu mult timp in urma. Si astfel trecea timpul, zi dupa zi, in orasul nostru... zi dupa zi, semanand intre ele, imbolnavind oamenii de plictiseala si monotonie.
Dar in orasul nostru locuia un baietel... si baietelul nostru avea un vis. Intr-o seara, dupa ce somnul ii mangaiase adanc genele, se facuse ca baiatul nostru privea in sus... si ce-i fu dat sa vada? Deodata cerul devenise albastru, albastru precum azurul, adanc si frumos... iar baiatul nu se mai satura privindu-l. El nu vazuse in viata lui vreo culoare...dar stia ca minunea aceea asta trebuia sa fi fost... CULOAREA! Insa cand se trezi dimineata, si alerga cu sufletul la gura afara, sa priveasca spre cer... culoarea disparuse. Se pierduse, asa cum se pierd visele la trezire. Dar de atunci, baiatul purta cu sine, aproape de inima visul sau si cauta peste tot in speranta ca va gasi culoarea din vis.
Si zilele treceau una dupa alta, oamenii treceau si ei la fel, identici, monotoni si resemnati, in orasul nostru in care toate lucrurile aveau aceeasi culoare.
Pana intr-o dimineata, cand, in centrul orasului aparu ca prin minune o cladire mare,impozanta, cu porti grele la intrare, iar deasupra lor scria mare: MUZEU. Oamenii s-au adunat cu totii in jurul cladirii celei noi, caci asa o intamplare era nemaivazuta si nemaiauzita in oras... Cladirile nu rasar peste noapte ca ciupercile dupa ploaie! Si s-au intrebat, si s-au sfatuit, au dezbatut, au analizat, si pana la urma tot n-au gasit un raspuns. Si nimeni n-a pasit inauntrul muzeului. Pe masura ce surprinderea devenea obisnuit, oamenii se departau si se-ntorceau la rosturile lor. Si unul cate unul, au disparut cu totii pe la treburile zilnice ale fiecaruia, lasand muzeul singur si stingher in mijlocul pietii centrale. Numai baietelul nostru statea si privea in continuare portile grele ale cladirii. "Daca e muzeu, se gandea el, inseamna ca sunt lucruri vechi, poate chiar picturi... si daca sunt picturi vechi... poate vor avea culori..." si gandul acesta nu-i dadea pace. Spre seara, cu ezitare si emotie, baiatul nostru urca treptele muzeului, apasa clanta si impinse usa. Se strecura inauntru. Si colinda sala dupa sala, minunandu-se in fata exponatelor... caci in muzeu erau gazduite o multime de lucruri de la armuri medievale la schelete de dinozauri, insa toate aveau exact aceeasi culoare ca si restul orasului. Si iata cum, sala dupa sala, speranta baietelului se topea, caci oricat de interesante ar fi fost lucrurile la care privea, nici unul nu purta CULOAREA sa. Si iata cum epuizase aproape toate salile, cand ochii i cazura pe o usa veche, inchisa, ascunsa dupa o draperie grea. Se indrepta spre ea, si tremurand intra inauntru. Camera era goala. Pe un perete atarna un singur tablou, mic, avand pe el o singura pata de culoare... o pata rosie, ca sangele. Baiatul se opri ca fulgerat in fata tabloului. Ganduri, emotii, sperante toate il prinsera ca-ntr-un val. Nu era culoarea lui... si totusi... ceva ii spunea ca e... CULOARE. Si privind tabloul sangeriu, lacrimi mari incepura sa i se scurga pe obraz. Se aseza intr-un colt al incaperii si ramase acolo, minute, ore... cine stie sa mai masoare timpul, intr-un oras fara culori?? Pana cand in camera mai pasi cineva. Era un batran uitat de vreme.
-Cine esti, intreba copilul?
-Sunt paznicul muzeului. Ce cauti aici?
-Caut... culoare. Raspunse copilul, un pic ezitant.
-Culoare... stii tu ce e culoarea? In orasul tau nu sunt culori...
-Am visat odata cerul, a raspuns el, si cerul avea culoare.
-Da... deci ai visat culoarea cerului... Priveste tabloul... ce vez in el?
-Nu stiu... a raspuns copilul.
-Priveste-l din nou. De data asta priveste-l fara sa-ti cauti culoarea il el, caci nu e acolo.
Si baietelul se apropie din nou de tablou, il privi, si-l privi, si-l privi... si cu lacrimi in ochi il lua de pe perete si-l stranse la piept, intelegand ceva ce poate odata, candva, va spune la urechea unui om mare care va vrea sa-l asculte.
-Du-te, ii spuse batranul... ia tabloul cu tine... iesi afara si razi, si priveste orasul.
Si copilul alerga spre iesire, iesi in strada, si iata ca stazile erau gri, copacii verzi, lumina soarelui aurie, cerul albastru si toti oamenii erau clorati in culorile lor, diferite, eliberate. Si copilul radea fericit, strangand la piept tabloul sau cu o pata sangerie...