Day 2

...Je pourrais faire sembler d'etre moi
Mais je ne serais pas vrai...

Astazi ma intorc la servici. Intr-un fel mi-a fost dor de cuibul meu de cuci... Voi face internari, voi vorbi cu oamenii astia tristi care vor retete impotriva durerii. Pentru ca stiu cum sa o fac sa treaca, cel putin pentru un timp. Voi semana cateva zambete... cateva mangaieri incurajatoare, voi asculta povesti, voi spune povesti. Uneori asta vindeca mai bine decat cocktail-ul de antidepresive, anxiolitice si ortotimizante. Uneori oamenii au nevoie doar de o poveste, acea poveste care sa reinnoade coarda care s-a rupt.
je ne serais pas vrai... Mais je suis un cameleon natif... je pourrais faire semnbler d'etre moi... d'etre joyeuse, solaire... ce soleil brut d'automne qui brille impudent au dessus ma folie, au dessus la masque arrogante que je tire sur mon angoisse... Mais je pourrais faire sembler d'etre moi, meme si je n'etais pas vrai.

Astazi vor veni vechi prieteni, noi prieteni la mine... Va fi cald intre noi si vom rade. Vom imparti vinul rosu, vom juca jocuri sub privirea lui Roun care de sus, de pe peretele meu, inca ma mai intreaba daca va reusi sa salveze lumea. Nici eu nu stiu... dar prietenilor mei le voi zice ca o va salva, in capitolul 18... si ca Lamar il va parasi si-l va lasa sa moara singur. Mais je ne serais pas vrai... Chiar nu stiu ce se va intampla mai departe.

Ca in toate, ma multumesc sa nu stiu. Parce-que je confie en Toi...





Ei bine, e deja ora 3... nu m-am dus la servici pt ca ma paste pneumonia. Da tarcoale prin fata usii si asteapta sa ies din casa ca sa ma atace. N-o sa-i dau satisfactie.
Sister are de facut un eseu despre speranta. "Cine nu mai spera, nu poate fi fericit." Si ma intreb... sper? Ce sper? Dar oare chiar mai sper? Pentru ca in mine e-un fel de vid in forma de speranta pe care-l acopar cu rochii de seara, carti de joc, cuvinte, bilete de avion, lucruri pe care le fac... pe care nu le fac.

Daca nu speri, nu poti fi fericit... da... pentru ca fericirea nu e atat scopul implinit cat drumul indarjit, lupta, raza care se intrevede dincolo de culmea pe care ma stradui s-o urc. Da, fericirea nu e in patul cald al unui han, ci in luminile sale firave care incep sa palpaie in intunericul noptii. Fericirea nu este portul cunoscut ci clipirea linistitoare a farului care iti arata ca drumul e bun. Fericirea e pavata cu pietre mici si rotunde. Una din ele e un glas familiar, alta o lumina calda, alta o imbratisare, alta un vis. Fericirea e-un drum... iar ceea ce ne face sa-l umblam e speranta ca la sfarsitul sau vom atinge orizontul cu degetele noastre de carne si-l vom putea infasura in jurul incheieturii mainii, ca pe-o bratara. Ceea ce ne indeamna sa ne umblam fericirea e speranta ca orizontul e din aceeasi plamada cu noi, sau ca noi suntem facuti din stofa de orizont. Ca transcedem. Ca suntem fapturi nemuritoare. Pentru ca altfel, in fata drumului frumos,pavat cu bucurii si contraste,am ramane orbi si muti... am ridica fericirea in palme si n-am sti ce sa facem cu ea. Nu i-am intelege rostul in lume. Speranta ne-nvata sa pasim pietrele netede si luminoase ale fericirii, lasandu-ne sandalele sa se bucure de atingerea lor. Pentru ca speranta ne da sens.Iar fara sens nu este fericire.


Si, Doamne, stiu ce ar trebui sa simt, ce ar trebui sa fac... stiu toate raspunsurile la intrebarile pour-quoi?, pour-qui?, comment?... si totusi... Tu, pastratorul raspunsurilor... ajuta-ma!