Time

Nu cade...nu cade...
Si totusi pe marginea subtire,
ca un fir de otel,
ca taisul ascutit al unei sabii,
bila rosie a inimii mele
se rostogoleste incet.
Ea crede ca nu va cadea...
Ea crede ca nu se va sparge in sarutul fatal
al taranei.
Ea crede ca e facuta sa bata din aripi
nevazute de nici un alt ochi
decat de ochiul ei mare, rosu,
din care porneste aorta.
Ea crede ca e pasare,
nu inima... si nu cade...
Iar eu o cred... e pasare,
nu inima. O pasare ciudata,
rotunda, rosie, fara de aripi,
care se rostogoleste increzatoare
pe taisul subtire si ascutit
al unei sabii.


Si stiu ca timpul va matura cenusa,
va roade carnea putreda a sentimentelor
pana va lasa in soare,
albe si stralucitoare,
oasele lor.
Iar eu voi veni si le voi strange,
dulci oase albe, ca niste idoli pagani,
le voi legana in leaganul pieptului meu,
le voi canta
si le voi spune povesti;
pana vor incepe sa zambeasca, sa umble,
pana cand albe si zvelte,
ca niste zeite solare,
vor ridica spre cer strigatul lor,
vor dansa dansul victorios,
neprihanit,
al iubirii...


Sa nu ucizi! Sa nu versi sangele pur
al iubirii.
Sa nu stingi miracolul
in leaganul sau de prunc.
Sa nu infingi acest pumnal de argint
pe care astazi ti l-am pus in mana
in inima mea.
O, daca ochii tai sunt inca
acoperiti de cenusa... daca buzele tale
sunt inca pecetluite de cuvinte trecute,
daca inima ta e inca inchisa
in temeri vechi si-n nelinisti,
totusi, te rog, nu infinge acest pumnal de argint
in trupul firav al iubirii.