Dragostea e tare ca moartea

Acum 2000 si ceva de ani, intr-o zi de ieri, Dumnezeu a murit.
Cu maini ca ale noastre crease lumea, cu picioare ca ale noastre pasise peste ape... Cu un suflet ca al nostru a cerut prietenilor Sai sa vegheze impreuna cu El, sa nu Il lase singur. Omul din inima Dumnezeului intrupat avea nevoie de apropierea calda, umana, a celor care fransesera painea impreuna cu El in camera de oaspeti, care gustasera din dragostea lui, care privisera cu ochi uimiti cum Invatatorul le spalase picioarele.
Ani de zile traisera alaturi de El, Ii auzisera cuvintele, soaptele, rugaciunile, Ii cunoscusera adevarata identitate. Traisera alaturi de Dumnezeu, inchipuind aievea cel mai indraznet vis de glorie.
Si totusi... a ramas singur.
S-a cutremurat singur, a purtat totul singur... Apoi a fost rastignit pe lemn, cu piroane i-au fost prinse mainile si picioarele de cruce... a fost lasat sa atarne in propriile rani... ore intregi... lungi... reci... delirante...
Apoi Dumnezeu a murit. Si lumea a ramas in asteptare, in cutremur sau in ignoranta.
Astazi se petrec ultimele ore de intuneric.
Ma voi duce, ca de fiecare data, sa astept in bezna srigatul victorios.
In creierii noptii Lumina va sparge portile intunericului si va izbucni afara, ca acum 2000 de ani, cand s-a raspandit in lume, a desfiintat moartea si ne-a facut nemuritori, aidoma zeilor...
Pe noi, care n-am putut veghea cu El, care nu L-am putut iubi, care L-am condus spre calvar.

Dragostea e tare ca moartea...