Dar am iubit mai mult intunericul...

"Ochiul este lumina trupului... Dar dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!"

Viata e o insula miraculoasa intr-un univers anarhic. Simpla ei existenta Il reprezinta pe Dumnezeu. Dumnezeu este antientropic, El organizeaza haosul,desparte nefiinta, mentine alcatuirea lucrurilor. In afara Lui e doar entropie... alergare turbata si aleatorie a atomilor, guvernati de forte primare, salbatice. El separa viata prin vointa Lui din dorurile amorfe ale nefiintei. Si intre omul viu, incapsulat in carne, si celelalte lumi - intre haos si viata, intre spirit si viata, sunt necesare interfete care sa traduca un tip de realitate in limbajul celeilalte.
Aici se situeaza metafora ochiului. Ochiul este spartura fiintei spre universul spiritual sau spre anarhie. Ochiul aduce discernamantul cu sine, aduce informatia, lumina. Insa ochiul poarta asupra sa o alegere intrinseca. Daca lumina pe care o primeste va ramane lumina sau va fi intuneric, tine de puterea sa de a discerne.

Si cata frangere in aceste cuvinte... cat de mare trebuie sa fie intunericul acesta...
Orbi cu priviri perfecte, ratacind prin magma existentei, ciocnindu-ne de atomi nebuni si orizonturi cazute!
Cata durere si ce trista resemnare in cuvintele lui Iisus, Lumina care a umblat printre noi, dar noi am iubit mai mult intunericul!...
Ca si cum El ar fi ramas uimit de orbirea pe care avea sa o tamaduiasca... Ca si cum ar fi incercat sa ne unga pleopele cu tina... insa boala era dincolo de pleoape... dincolo de agerimea privirii.
Noi, orbii, vedem de fapt foarte bine. Pana la marginile lumii patrunde ochiul nostru ascutit. Dar lumina din noi - fusese mult timp intuneric. Si tina a trebuit inlocuita cu sange si blandetea cuvantului cu durerea mortii lui Dumnezeu...
Si din intuneric, a rasarit Lumina!