Superrrr eseul lui Sis

Ce caută Dumnezeu în poezie?

Poezia caută o formă de expresie a unui tip de ideal. Însă în firea decăzută, condamnată la destrămare, toate idealurile poartă pete.
„O, dacă n-ar fi eroarea,
dacă am fi curaţi,
ca peştii, în marea cea sferică,
şi dacă fiecare secundă,
n-ar fi mereu a trecutului...” (Nichita Stănescu)

Dumnezeu există în poezie ca răspuns al nevoii umane de ideal pur. El căptuşeşte rupturile mantiei în care poetul îşi îmbracă realitatea. Nu e nevoie de poezie tematică... Prezenţa divină se revarsă în dimensiunea iubirii, a zborului, a libertăţii sau a geamătului după libertate, în angoasa imperfecţiunii, în extazul cunoaşterii, în dorul veşniciei şi în toate actele dramei umane.
Dumnezeu există în poezie pentru că murim... Şi pentru că tot ce se naşte din noi, într-un final, se va pierde... Şi pentru că, asemeni trestiei lui Pascal, ne înnobilăm prin conştientizarea destrămării... Şi poate mai mult, pentru că, aşa cum spunea Shakespeare, suntem făcuţi din stofă de vise, iar viselor le vine tare greu să se destrame...
Dumnezeu există în poezie pentru că şi noi existăm în creaţia Lui. Purtăm în noi cel mai tainic paradox al existenţei – împreunarea dintre omul din spirit şi omul din lut. Suntem făpturi contradictorii şi neîmpăcate. Căutăm absolutul şi vânăm vise, avem nevoie de semnificaţii şi sensuri pentru a exista. Pământul din noi s-ar odihni, dar păsările din inimă vor să zboare. Avem sădită în noi această suflare a lui Dumnezeu, care ne mână spre linii de orizont şi spre culmi, spre nemărginire şi spre ideal.
“Dumnezeu a facut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut un suflet viu” (Geneza, 2:7)
Suntem îngeri cu aripile încleiate de lut, derutaţi şi obosiţi de noi înşine, de propria noastră imperfecţiune, asemeni îngerilor rătăciţi în paradisul decrepit al lui Blaga.
Şi pentru că suntem îngeri, iar poeţii sunt cei mai îngeri dintre noi toţi, suferă de Dumnezeu ca de o boală îngerească: prin fiecare spărtură, apare o sclipire a chipului Său.

Căutarea de Dumnezeu

Uneori poetul nu ştie ce caută. Uneori nu ştie pe cine caută. Dar urmăreşte, ca pe un vânat de preţ acel ceva în stare să răspundă strigătelor omului dinăuntru, ale omului prins în colivia trupului de carne.
Uneori, în goana după trofeul ideal, după „mistreţul cu colţi de argint, din poveste” (Şt. A. Doinaş), căutarea se curmă în faţa realităţii cu colţi ca argintul, înşelătoare şi perfidă. Asemeni prinţului din Levant, omul pare a fi doborât nu de visul eternităţii, ci de concretul prozaic şi agresiv al lumii în care trăim, care mimează idealul, ucigând însă spiritul.
Alteori căutarea se-avântă cu perseverenţă şi smulge răspunsuri la întrebările existenţei. Iar dacă aceste răspunsuri sunt autentice, zbaterea dinăuntru pare să amuţească pentru un timp. Ca în psalmii lui Arghezi, chiar şi vânătoarea în sine poate fi un răspuns.
„Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu Tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” (T. Arghezi, Psalmul VI)
Oare uneori nu ne luăm cu toţii la trântă cu Dumnezeu, asemeni lui Iacov şi nu ne dorim, adânc în sinea noastră, să nu câştigăm această bătălie, asemeni lui Arghezi? Căci astfel primim confirmarea prezenţei Lui şi în acelaşi timp confortul supremaţiei Lui. Uneori e nevoie de această confruntare pentru a provoca firea lucrurilor la un nivel mai intens de existenţă, la acel nivel în care fiinţa se concentrează într-un strigăt eliberator: Este!
Dar drumul exploratorului trece prin capcane întunecate, prin umbra tăcerii lui Dumnezeu, când reperele par şterse demult iar destinaţia – un tablou neclar. Când punctele de sprijin dispar, golul în formă de Dumnezeu, pe care omul îl poartă în inimă, începe să doară şi să strige:
„Aducere-aminte tu, puternică şi mare.
Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte.
Te simt dumineca şi toată săptămâna
cum ciungul simte o durere-n mâna
pe care n-o mai are.” (L. Blaga, Psalmul 151)
Chiar şi în tăcere, umbra demiurgică se întinde asupra omului...