Sunt curajoasă!

Da, sunt curajoasă! Totul a început de când am prins gustul vitezei la volanul micului Mel 4X4 (CEA MAI TARE MASINA DE TEREN POSIBILA!!!) Am facut play cu un Ford şi am câştigat! Am învăţat să depăşesc coloana de maşini la semafor, să "feresc" pietonii pe trecere, să improvizez străduţe acolo unde am nevoie de ele (vezi aleea Maria), să merg dezinvoltă pe sens interzis şi multe alte mici măgării de care nu mi-e ruşine:)
Am continuat prin a sfida sistematic toate situaţiile care mă îngrozeau înainte. Merg singură noaptea, socializez cu maidanezii mârâitori (ba chiar apăr şi pe alţii mai slabi de înger), joc basket ca un băiat şi nu mi-e teamă de câteva coate sau de vreun plonjon pe asfalt (dovadă stau stigmatele mele:), mă caţăr pe chestii înalte şi îmi ignor groaza de înălţime care m-a chinuit mult timp... Pentru că sunt curajoasă!

Da, eu sunt acolo sus, şi da, ăla este un stâlp de telesky, şi nu, nu sunt cu toate ţiglele pe casă, ştiu asta deja...

Al doilea pas major spre necunoscut - am început să conduc maşina tatei... Well, well, aici se schimba datele problemei, pentru că tata nu are un amărât de Matiz care trebuie segmentat, ci o maşină adevărată... Din păcate am reuşit să fac o micuţă cascadorie cu ea şi acum e în service... îşi schimbă pragurile şi o portieră:) Ştiu că nu e de râs, dar... haz de necaz, ca românul (chiar e trist, să ştiţi, căci eu plătesc reparaţiile)...

Al treilea pas... înfruntarea uneia din marile mele terori: mersul pe 2 roţi. Astfel am făcut cunoştinţă cu Ducati M750... La 120km/h îţi revezi momentele esenţiale ale vieţii, nu vreau să ştiu cum e la 250...
Şi gestul decisiv, mi-am luat bicicletă! Galbenă, frumoasă ca o zână, pe nume Elektra... Prietenii mi-au zis că e jenant ca la 25 de ani să nu ştii să mergi pe bicicletă, aşa că am învăţat... în prima zi să mă ţin pe dânsa, în a doua zi să merg pe stradă (şi da, am luat-o de coarne şi m-am luptat cu panta Sărăriei all by myself)şi să bandajez genunchi cu superjulitură (vezi foto), în a treia zi să ridic roata din faţă, să merg în picioare, să urc borduri şi să cobor scări... ziua a patra trebuie amânata puţin din cauza febrei musculare...

Dar, sunt liberă! De când mi-a dispărut instinctul de conservare simt că pot orice şi mă simt ca un cireşar... Şi sunt mândră de rănile dobândite în luptă!! Tot ce-i valoros are un preţ!

Gata, e târziu... termin cu prostiile... Noapte bună, zâna copilăriei...