Superrrr eseul lui Sis

Ce caută Dumnezeu în poezie?

Poezia caută o formă de expresie a unui tip de ideal. Însă în firea decăzută, condamnată la destrămare, toate idealurile poartă pete.
„O, dacă n-ar fi eroarea,
dacă am fi curaţi,
ca peştii, în marea cea sferică,
şi dacă fiecare secundă,
n-ar fi mereu a trecutului...” (Nichita Stănescu)

Dumnezeu există în poezie ca răspuns al nevoii umane de ideal pur. El căptuşeşte rupturile mantiei în care poetul îşi îmbracă realitatea. Nu e nevoie de poezie tematică... Prezenţa divină se revarsă în dimensiunea iubirii, a zborului, a libertăţii sau a geamătului după libertate, în angoasa imperfecţiunii, în extazul cunoaşterii, în dorul veşniciei şi în toate actele dramei umane.
Dumnezeu există în poezie pentru că murim... Şi pentru că tot ce se naşte din noi, într-un final, se va pierde... Şi pentru că, asemeni trestiei lui Pascal, ne înnobilăm prin conştientizarea destrămării... Şi poate mai mult, pentru că, aşa cum spunea Shakespeare, suntem făcuţi din stofă de vise, iar viselor le vine tare greu să se destrame...
Dumnezeu există în poezie pentru că şi noi existăm în creaţia Lui. Purtăm în noi cel mai tainic paradox al existenţei – împreunarea dintre omul din spirit şi omul din lut. Suntem făpturi contradictorii şi neîmpăcate. Căutăm absolutul şi vânăm vise, avem nevoie de semnificaţii şi sensuri pentru a exista. Pământul din noi s-ar odihni, dar păsările din inimă vor să zboare. Avem sădită în noi această suflare a lui Dumnezeu, care ne mână spre linii de orizont şi spre culmi, spre nemărginire şi spre ideal.
“Dumnezeu a facut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut un suflet viu” (Geneza, 2:7)
Suntem îngeri cu aripile încleiate de lut, derutaţi şi obosiţi de noi înşine, de propria noastră imperfecţiune, asemeni îngerilor rătăciţi în paradisul decrepit al lui Blaga.
Şi pentru că suntem îngeri, iar poeţii sunt cei mai îngeri dintre noi toţi, suferă de Dumnezeu ca de o boală îngerească: prin fiecare spărtură, apare o sclipire a chipului Său.

Căutarea de Dumnezeu

Uneori poetul nu ştie ce caută. Uneori nu ştie pe cine caută. Dar urmăreşte, ca pe un vânat de preţ acel ceva în stare să răspundă strigătelor omului dinăuntru, ale omului prins în colivia trupului de carne.
Uneori, în goana după trofeul ideal, după „mistreţul cu colţi de argint, din poveste” (Şt. A. Doinaş), căutarea se curmă în faţa realităţii cu colţi ca argintul, înşelătoare şi perfidă. Asemeni prinţului din Levant, omul pare a fi doborât nu de visul eternităţii, ci de concretul prozaic şi agresiv al lumii în care trăim, care mimează idealul, ucigând însă spiritul.
Alteori căutarea se-avântă cu perseverenţă şi smulge răspunsuri la întrebările existenţei. Iar dacă aceste răspunsuri sunt autentice, zbaterea dinăuntru pare să amuţească pentru un timp. Ca în psalmii lui Arghezi, chiar şi vânătoarea în sine poate fi un răspuns.
„Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu Tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” (T. Arghezi, Psalmul VI)
Oare uneori nu ne luăm cu toţii la trântă cu Dumnezeu, asemeni lui Iacov şi nu ne dorim, adânc în sinea noastră, să nu câştigăm această bătălie, asemeni lui Arghezi? Căci astfel primim confirmarea prezenţei Lui şi în acelaşi timp confortul supremaţiei Lui. Uneori e nevoie de această confruntare pentru a provoca firea lucrurilor la un nivel mai intens de existenţă, la acel nivel în care fiinţa se concentrează într-un strigăt eliberator: Este!
Dar drumul exploratorului trece prin capcane întunecate, prin umbra tăcerii lui Dumnezeu, când reperele par şterse demult iar destinaţia – un tablou neclar. Când punctele de sprijin dispar, golul în formă de Dumnezeu, pe care omul îl poartă în inimă, începe să doară şi să strige:
„Aducere-aminte tu, puternică şi mare.
Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte.
Te simt dumineca şi toată săptămâna
cum ciungul simte o durere-n mâna
pe care n-o mai are.” (L. Blaga, Psalmul 151)
Chiar şi în tăcere, umbra demiurgică se întinde asupra omului...

Sunt curajoasă!

Da, sunt curajoasă! Totul a început de când am prins gustul vitezei la volanul micului Mel 4X4 (CEA MAI TARE MASINA DE TEREN POSIBILA!!!) Am facut play cu un Ford şi am câştigat! Am învăţat să depăşesc coloana de maşini la semafor, să "feresc" pietonii pe trecere, să improvizez străduţe acolo unde am nevoie de ele (vezi aleea Maria), să merg dezinvoltă pe sens interzis şi multe alte mici măgării de care nu mi-e ruşine:)
Am continuat prin a sfida sistematic toate situaţiile care mă îngrozeau înainte. Merg singură noaptea, socializez cu maidanezii mârâitori (ba chiar apăr şi pe alţii mai slabi de înger), joc basket ca un băiat şi nu mi-e teamă de câteva coate sau de vreun plonjon pe asfalt (dovadă stau stigmatele mele:), mă caţăr pe chestii înalte şi îmi ignor groaza de înălţime care m-a chinuit mult timp... Pentru că sunt curajoasă!

Da, eu sunt acolo sus, şi da, ăla este un stâlp de telesky, şi nu, nu sunt cu toate ţiglele pe casă, ştiu asta deja...

Al doilea pas major spre necunoscut - am început să conduc maşina tatei... Well, well, aici se schimba datele problemei, pentru că tata nu are un amărât de Matiz care trebuie segmentat, ci o maşină adevărată... Din păcate am reuşit să fac o micuţă cascadorie cu ea şi acum e în service... îşi schimbă pragurile şi o portieră:) Ştiu că nu e de râs, dar... haz de necaz, ca românul (chiar e trist, să ştiţi, căci eu plătesc reparaţiile)...

Al treilea pas... înfruntarea uneia din marile mele terori: mersul pe 2 roţi. Astfel am făcut cunoştinţă cu Ducati M750... La 120km/h îţi revezi momentele esenţiale ale vieţii, nu vreau să ştiu cum e la 250...
Şi gestul decisiv, mi-am luat bicicletă! Galbenă, frumoasă ca o zână, pe nume Elektra... Prietenii mi-au zis că e jenant ca la 25 de ani să nu ştii să mergi pe bicicletă, aşa că am învăţat... în prima zi să mă ţin pe dânsa, în a doua zi să merg pe stradă (şi da, am luat-o de coarne şi m-am luptat cu panta Sărăriei all by myself)şi să bandajez genunchi cu superjulitură (vezi foto), în a treia zi să ridic roata din faţă, să merg în picioare, să urc borduri şi să cobor scări... ziua a patra trebuie amânata puţin din cauza febrei musculare...

Dar, sunt liberă! De când mi-a dispărut instinctul de conservare simt că pot orice şi mă simt ca un cireşar... Şi sunt mândră de rănile dobândite în luptă!! Tot ce-i valoros are un preţ!

Gata, e târziu... termin cu prostiile... Noapte bună, zâna copilăriei...

Pe unde ne-au mai purtat pasii in ultima vreme...

Concerte... concerte... concerte...

Ada Milea...







Uriah Heep...







Goran...





Cargo...




Si ce-i mai bun urmeaza sa vina...pentru ca pe 8 iulie, vom vedea de foarte aproape Iris si White Snake...