Eu... unde?

demult... demult am uitat forma
unui cuvant,
chipul si privirile cuvintelor,
care pline de repros imi striga pe strazi
numele
in zadar...
demult... am abandonat intr-o pustie
ceva vital, ca o samanta
a mea... ca un copil pe care-l ameninti
cu singuratatea
si-apoi uiti cu totul de el...
si doar amintirea cuvintelor
mai ramane in urma,
fara chip,
si mute
umbrele cuvintelor abandonate
pasesc in tacere
pe urmele pasilor mei...

si-s straina in mine intr-un chip straniu
intr-un soi de amnezie si-ntr-un soi de amurg
dincolo de orizont
un copil speriat inca asteapta
sa-mi amintesc numele lui...