Cantec. Lui Lusa, caruia nu-i plac decat poeziile cu rima

Aceasta poezie se adreseaza lui Lusa, regnul Lusa Allata, varietate rara de inger cu aripi stravezii, putin evidente si cu tipare comportamentale vag adaptate vietii terestre...

Chipul tau atat de dulce, gandul tau in contratimp
Gandu-mi face sa se-arunce de pe muntele Olimp
Si sa cada in abisul nefiresc si-ametitor
care-mi canta sa ma-nece ca sirenele in cor.
Gandul tau ciudat, dar tandru, trupul tau salbatic iar
ma ademenesc sa latru, noaptea, luna, in zadar.
Nebunie deruntanta in salbaticul tinut
e o tundra de reprosuri ce se tine de-un stranut.
Si se imblanzeste ziua ca o vulpe-n lan de grau
cu surasul tau de miere si privirea-ti ca un rau
care curge in cascade - bine-i sa te scalzi in ea...
cand e iute, cand e rece, cand alint de peruzea...
Cand sa-l chinuiesti amarnic ca pe hotii cei de cai,
cand ai vrea ca pe-o ambrozie peste buze sa il ai;
El- contrast apoteotic, el- descant exasperant
si al Luselor Allatae - unicul reprezentat,
scump odor plin de dulceata in arome-mparatesti...
Peste-un ceas isi da arama de-ti vine sa-l schilodesti!!
Te priveste cu urechea cufundat in inefabil,
ca pe omul invizibil, ca sa ma exprim amabil...
Dar in leaganu-i maiastru de cuvinte si povesti
tot misterul se rezolva: Ce sa-i faci? Sa il iubesti!

Alina. Balet cu zane...

Noi...

Soft obsession

Eu... unde?

demult... demult am uitat forma
unui cuvant,
chipul si privirile cuvintelor,
care pline de repros imi striga pe strazi
numele
in zadar...
demult... am abandonat intr-o pustie
ceva vital, ca o samanta
a mea... ca un copil pe care-l ameninti
cu singuratatea
si-apoi uiti cu totul de el...
si doar amintirea cuvintelor
mai ramane in urma,
fara chip,
si mute
umbrele cuvintelor abandonate
pasesc in tacere
pe urmele pasilor mei...

si-s straina in mine intr-un chip straniu
intr-un soi de amnezie si-ntr-un soi de amurg
dincolo de orizont
un copil speriat inca asteapta
sa-mi amintesc numele lui...

Copacul care priveste in sus

O poveste despre un copac... care, zi dupa zi, isi oglindea coroana in undele limpezi ale unui parau care trecea chiar pe deasupra radacinilor sale. In fiecare dimineata copacul isi privea frunzisul in oglinda de apa si se simtea frumos, mandru, puternic... Era plin de bucurie pentru ca stia ce este – un copac cu adevarat frumos, cu ramuri largi, inalte, gazduind cuiburi de pasari, imbracat in razele soarelui...un copac fericit...
De cand a pornit sa creasca, dintr-o samanta mica incoltita in pamant, copacelul nostru si-a intins tulpina fragila, delicata, spre cer. In primul an nu era decat un lastar firav, sensibil la orice boare de vant. Intr-o toamna, o furtuna iscata ca din senin era cat pe aci sa-l rupa de tot. Inca si-acum copacul nostru isi mai amintea cat de frica-i fusese atunci. Ramasese cu-n fel de spaima care-i alerga pe sub coaja. De fiecare data cand se starnea cate-un vant mai aspru, cand auzea trosnete in padure sau chiar cand ceva neasteptat se intampla, vechii fiori il cutremurau ca o neliniste, ca un zbucium...
Insa de cand paraul cel limpede isi gasise drum pe la poalele lui, copacul era linistit. Se privea in undele repezi si-si dadea seama ca e un copac solid, cu radacini groase, bine infipte in pamant si ramuri zvelte ce se aruncau peste cer. Se bucura si cand privea pasarile care-si gaseau adapost in frunzisul sau des sau animalele care veneau sa se odihneasca la umbra lui. Si stia ca e un copac in toata firea, pe care nici o furtuna nu-l mai putea dezradacina.
Si asa treceau, vesele si senine, zilele copacului nostru, anotimp dupa anotimp, an dupa an, pana-ntr-o dupa-amiaza de vara cand privind in jos, in apele paraului, i se paru ca imaginea sa nu mai era la fel de clara, la fel de luminoasa. La inceput nu-i veni sa creada si dadu vina pe umbrele inselatoare ale apusului, dar spre surprinderea lui, dimineata urmatoarei zile il surprinse cu aceeasi imagine. Si treptat, zi dupa zi, oglinda apelor aparu din ce in ce mai stramba si mai tulbure, pana ce, spre disperarea copacului, intr-o dimineata arzatoare, disparu cu totul. Pasamite, paraul secase. Insa pe copac il cuprinse o neliniste grozava. Obisnuit sa se oglindeasca in fiecare zi in apele paraului, se vazu in situatia de a nu se mai bucura de aceasta mangaiere. Si vechile temeri dadura din nou navala. Uitand cum arata de fapt, de radacinile lui puternice, de tulpina vanjoasa, de cuiburi, de animale, de tot, copacul incepu sa tresara la fiecare boare de vant, la fiecare zgomot. Atat de amarat era saracul de el, incat nici ramurile nu si le mai tinea drepte, spre cer, ci si le lasa sa atarne triste in jos... multe din frunze i se uscara si cazura pe pamant, iar pasarile il parasira, caci el nu le mai putea proteja. Si copacul se insingura din ce in ce mai mult, mahnit si speriat si parca fara speranta...
Pana-ntr-o zi, cand un lucru neobisnuit se intampla... o pasare mica, negricioasa, se aseza pe-o ramura de-a lui. Copacul era mai mai s-o alunge, cum se speria el din orice... insa pasarea nu paru sa bage in seama fosnetul ramurilor lui, ci ramase nemiscata. Vazand ca nu pateste nimic rau, copacul se mai linisti. Insa nu mica ii fu mirarea cand pasarea prinse a-i vorbi cu glas firav:
-Sunt venita de departe, copacule... lasa-ma sa ma odihnesc... drumul a fost atat de lung...
Si am nevoie de hrana ca sa prind puteri.
-Hrana, de unde sa-ti dau eu hrana? Intreba copacul...
-In crapaturile scoartei tale sunt multe gaze si gandacei. Scutura-te putin, sa-ti plesneasca mai tare coaja si sa pot prinde cativa...
Copacul tacu imbufnat, caci se temea sa se scuture... Scoarta sa-l tinea in picioare...s-o crape?? sa se expuna vantului si ploilor?? umezeala i-ar fi patruns la tulpina si ar fi putrezit negresit... insa privind spre pasarea zgribulita care parea ca abia se mai tine, i se facu mila de ea si-si intinse putin ramurile. Pasarea ciuguli dintr-o crapatura si paru ca mai prinde la inima. Spre seara, pasarea adormi iar copacul o veghe toata noaptea, caci asa slabita cum era, se temea sa nu cada. Dimineata copacul isi mai crapa o data scoarta ca sa-i ofere pasarii micul dejun. Si pentru catava vreme copacul hrani pasarea in timpul zilei si o adaposti noaptea...
In schimb vremea se facea din ce in ce mai rece si pasarea suferea mult de frig.
-Ridica-ma mai aproape de soare, te rog... ii sopti pasarea. Daca razele soarelui ma vor incalzi, voi putea pleca mai departe, spre tara mea, la cuibul meu...
Si copacul, obisnuit de acuma sa-i poarte de grija, o ridica usor, pe un ram, spre soare. Pasarea se incalzi sub razele binefacatoare, apoi isi lua zborul. Copacul o urmari o vreme cu privirea, pana se pierdu in inalt... dar cand sa-si intoarca privirea spre pamant ceva ii atrase atentia. In albastrul cerului intrezari ramurile unui copac falnic si frumos... la inceput nu-i veni sa-si creada ochilor apoi, incepu sa cerceteze cu luare aminte privelistea. Si nu mica-i fu uimirea cand isi dadu seama ca imaginea de sus era chiar a sa. Oglinda cerului il reflecta, albastra si senina. De atunci au mai trecut multe toamne si multe primaveri, dar copacul nostru n-a mai privit decat arareori la pamant. Nici teama nu i-a mai fost, pentru ca, in unele zile racoroase si senine, cerul albastru ii oglindea frunzisul bogat. Iar copacul nostru isi aducea aminte atunci ca e puternic, tanar, vanjos... Redeveni vesel si fericit, iar pasarile isi gasira din nou adapost in coroana sa. Caci, in final, copacul invata sa priveasca in sus, in oglinzi care nu seaca in verile secetoase...

Pentru ca uneori ti-as vorbi mai bine in frunze decat in cuvinte...

Ochii tai ca adancul padurii
imi soptesc despre frunze si cantec de vant.
Pielea ta miroase-a pamant
si a zboruri de pasare...
Esti salbatec si bland,
intr-o ciudata
si minunata alcatuire...
In aerul straveziu te respir
Cu fiecare dor ma-nfasori in iubire
mai strans, dulce alint cu-aroma de mir…
Te sorb cu fiecare zbatere a sangelui meu.
Tot mai mult imi creste in inima
Inima ta. Mereu si mereu
trec din eu in tu, din tu in eu...

O poveste simpla cu scoici si pescari

Odata, demult, intr-un catun uitat de lume, langa o padure de salcami batrani, traiau un baiat si o fata. Si ei se iubeau mult, mult de tot. Baiatul era pescar si-si intindea mrejele intr-un golf din apropiere, pe tarmul Marii Sarate. Se scula dis de dimineata, arunca navodul si asculta marea, privea soarele risipind ceata laptoasa de deasupra stancilor, desena cu scoici pe nisip... Fata, dupa ce termina de dereticat prin casa si de ingrijit animalele, umplea un cos cu merinde si-i aducea tanarului pescar ca sa-si astampere foamea. Insa amandoi stiau ca de-ar fi fost gol cosul cu merinde, fata tot ar fi venit cu el la tarm iar el tot ar fi asteptat-o cu sufletul la gura. Caci se iubeau... si nimeni nu era ca ei. In dupa-amiezile dulci, cu lumina aramie, cei doi rataceau impreuna prin padurea de salcami spunandu-si povesti si tinandu-se in brate, iar seara priveau cerul intunecat si puneau stelelor nume.
Intr-o buna zi, colindand prin padure si soptindu-si cuvinte dulci la ureche, baiatul zari un luminis si acolo, pitita printre copaci, o casuta veche-veche, cu peretii innegriti de vreme. Nu era tipenie de om pe acolo si dupa panzele de paianjen care atarnau ca niste perdele la geamuri parea ca nu mai fusese demult locuita. Nu mica a fost bucuria celor doi care s-au apucat deindata sa o curete, sa alunge panzele de paianjen si sa scuture praful de pe lavite si de pe vechiul divan. Si casuta din padure a devenit adapostul iubirii lor iar vorbele de dragoste si imbratisarile lor zburau prin odaie si se-asezau pe pereti gonind pulberea vremii, astfel incat zidurile vechi se facura luminoase si vesele. Nu peste mult timp in podul casutei isi facu salas o bufnita pe care cei doi o primira cu drag. Apoi mai veni si un motan vargat care-si facu culcus pe soba, unde torcea toata ziua si un catel negricios, de care baiatului i se lipi inima si care dormea in fiecare noapte pe pragul usii. Cat era ziua de lunga cainele nu se dezlipea de stapanul sau si-l insotea pretutindeni, asteptand rabdator ca baiatul sa arunce sau sa traga navoadele la mal.
Si erau frumosi si fericiti si nimic nu parea sa le ameninte linistea, pana intr-o zi, cand, ca din senin, un nor negru acoperi cerul si-un vant naprasnic se starni si-ncepu sa scuture salcamii. Ca un fior trecu prin inima baiatului un fel de teama intunecata. Cainele il apuca cu botul de pulpana hainei si incepu sa-l traga spre casa. Pricepand el ca e ceva necurat la mijloc alerga intr-un suflet pana la casuta din padure. Si ce-i fu dat sa vada! O rotocoala uriasa de vant innegurat inconjura casa starnind vartejuri de frunze in jur si clatinand-o pana-n temelii.
- Miriam, stiga baiatul cu inima strapunsa de teama. Miriam!
Dar fata nu-l putea auzi. O vazu pentru o clipa incercand sa impinga fereastra care se deschisese larg, apoi vantoasa o izbi inauntru.
Baiatul privi neputincios cum furtuna smulge casa din temelii si o ridica in aer. Incerca sa patrunda in rotocoala de vant dar era aruncat mereu in laturi. Atunci baiatul se prinse cu amandoua mainile de o franghie care flutura in afara si si-o trecu de doua ori in jurul mijlocului, innodand-o cu nod strasnic, de navod. Simti apoi cum e ridicat in sus, invartit, izbit dintr-o parte in alta in furtuna din ce in ce mai intunecata...

Baiatul se trezi pe un tarm pustiu. Funia era inca prinsa in jurul sau iar stransoarea ii taiase pielea si-l ardea amarnic. Langa el sedea cainele si-l privea cu ochi mari si blanzi. Casa era si ea alaturi, cu ferestrele sparte si usile balabanindu-se cu scartait in bataia brizei. Baiatul isi desfacu repede legatura, si intra in casa.
- Miriam! Miriam, striga... dar doar ecoul ii raspunse. O cauta nauc prin toata casa, insa Miriam nu era nicaieri. Deznadajduit se aseza cu capul in maini pe o lavita, cand auzi o voce ragusita graindu-i astfel:
-Nu-i timp de pierdut tinere pescar. Pregateste cele ce-ti voi spune, si asterne-te la drum...
-Cine esti? Intreba nedumerit baiatul, care nu mai vedea pe nimeni in odaie in afara de caine, de motan si de bufnita, asezati cu totii in rand in fata lui.
-Sunt bufnita, se auzi din nou glasul. Asculta-ma si nu te mai mira, caci timpul nu curge de partea ta, tinere.
-Pentru ca ne sunteti dragi si ati fost buni cu noi o sa va ajutam cat ne sta in putere, zise la randul lui si motanul.
-Iar eu am sa te urmez oriunde te-ai duce, adauga cainele.
Cum de ajunsesera bufnita, motanul si cainele sa vorbeasca, sau mai bine zis cum ajunsesera trei fete imparatesti (caci de fapt erau trei printi, frati, prada unui crancen blestem) sa poarte chip de necuvantatoare, ni se spune in alta poveste. Acum insa, baiatul statea si nu-i venea sa-si creada urechilor. Dupa ce s-a ciupit zdravan de ureche sa se convinga ca nu viseaza, a mai prins un pic la inima si a-nceput sa intre in vorba cu ei. Astfel a aflat ca o vrajitoare rea isi facuse demult cuibul in casuta lor, apoi o parasise de cateva sute de ani si-o lasase-n paragina. Insa cand s-a intors si-a gasit-o locuita, s-a infuriat peste masura, a aruncat casa pe aceasta insula pe care o stapaneste, iar pe Miriam a luat-o in castelul ei sa-i fie slujnica. Toata ziua Miriam era pusa la cele mai grele treburi iar noaptea vrajitoarea o transforma intr-o scoica si-o arunca pe fundul marii. Numai daca ar fi gasita si scoasa din mare intr-o noapte cu luna plina, astfel incat razele palide s-o mangaie si sa curete blestemul, fata ar fi salvata, dar de va trece vremea a trei luni pline, marea o va infia si va ramane inchisa in chip de scoica pentru totdeauna.
- Ia o pana din aripa mea, mai spuse bufnita. Cand te vei apropia de mare sa sufli intr-insa si te vei transforma in pescarus. Sa fii cu bagare de seama, caci vraja nu tine decat pana in zori.
- Ia si un fir de par de sub coada mea, adauga motanul. Vrajitoarea are un ochi rau care doarme ziua si noaptea vegheaza. Sa sufli in el cand te apropii de castel si vei fi negru ca intunericul pentru ochiul scorpiei.
- Sa mergem, spuse cainele... Fii cu bagare de seama stapane, insula e plina de primejdii.
Cei doi pornira la drum si batura cale lunga, presarata cu tot felul de curse si capcane, in care atat curajul cat si intelepciunea tanarului pescar fura puse la incercare. Intr-o seara, privind cerul, baiatul nostru baga de seama ca luna plina stralucea sus, printre stele si inima lui se umplu de durere caci stia ca o treime din rastimpul pana la savarsirea blestemului se scursese deja.
Baiatul urma cu mare bagare de seama sfaturile motanului si-ale bufnitei si trecu neobservat prin fata castelului unde ochiul cel rau pandea din turn. Astepta urmatoarea luna plina si apoi plana toata noaptea deasupra marii linistite cautand scoica fermecata, dar iata ca toate scoicile aratau la fel si nici una din cele pe care el le aducea la suprafata nu se preschimbau in Miriam sub razele lunii. Deznadajduit si cu inima amara, baiatul se retrase pe tarm spre rasarit. Mai avea o singura sansa inainte ca iubita lui sa ramana pentru totdeauna prizoniera pe fundul marii. Si cum statea astfel, ascuns printre stanci, vazu cum, chemata de farmecele vrajitoarei, marea arunca pe tarm o scoica din care se ridica usor, ca un abur, iubita lui. Ochii erau stinsi iar buzele ei inganau un cantec trist despre un baiat si-o fata, dintr-un catun uitat de lume, care se iubeau ca nimeni altii si carora le era atat de dor sa fie impreuna... Auzind cantecul, baiatul nu-si putu stapani lacrimile pentru ca recunoascuse povestea lor, cantecul trist si totusi plin de speranta al dragostei care nu cade...
Trecura iarasi zile si nopti si timpul lunii pline veni din nou.Baiatul sufla in pana bufnitei, isi intinse aripile si cauta iarasi scoica sa pretioasa, rand pe rand scotand in lumina lunii sute de scoici obisnuite. O teama si-o durere ii invadara sufletul. Si cu amaraciune incepu sa ingane catecul trist al povestii lor, al dragostei lor despartite. Si cantecul colinda intinderile de ape, si marea-l purta din val in val, din stanca in stanca, din fir de nisip in fir de nisip. Deodata, pescarusul vazu pe fundul intunecat al marii ceva palpaind ca o flacara de lumanare. Se repezi, si iata, pe patul de nisip si alge era o scoica mica, sub cochilia careia ceva stralucea. Pasamite, cantecul ajunsese pana in adancul marii si inima fetei incepuse sa bata sub crusta de sidef si sa lumineze cu focul rosu al dorului. Pescarusul prinse scoica in plisc si o aduse la tarm. Razele palide ale lunii ciocnira invelitoarea scoicii care sari in mii de cioburi iar Miriam se ridica de jos scuturandu-se ca din somn si sari de gatul baiatului. Mare le fu bucuria si ar fi stat la povesti si la-mbratisari pana in zori daca nu i-ar fi indemnat cainele sa porneasca degraba la drum.
Cum au scapat cei doi de furia vrajitoarei care se pornise pe urmele lor, cum au fugit din insula si mai ales cum si-au putut lua si casuta cu ei, fac parte iarasi din alta poveste.
Si au trait de atunci fericiti si in pace in luminisul din padurea de salcami in casuta lor cu pereti luminosi, cu o bufnita, un motan si un caine credincios care dormea pe prag noapte de noapte. Si mai traiesc si astazi, tot tineri si fericiti, aprinzand peretii odaii cu imbratisarile si cu soaptele lor de iubire.



Asta nu-i o poveste terapeutica. E o poveste care nu raspunde la "cum?", raspunde doar la "de ce-urile" copiilor din noi...

The Dream

(pt Irinuk... ca sa nu se supere pe mine:P)


Un somn intreg te-am leganat in vis
In cuvinte dulci si in soapte
Vorbele noastre miroseau a polen si-a abis,
A rune si-a franturi de noapte...

Tu erai frumos, cu-o frumusete de zeu de demult
Bratele tale mi-erau uneori leagan, uneori descantec
Parc-alergam catre cer si m-am oprit sa te-ascult
Si ne iubeam ca-ntr-un dans, ca-ntr-un cantec
stravechi.

Adam & Old poetry

Adam

Sa fim noi oare carne de inger?
Din coasta mea se zbate sa iasa
o aripa
Negresit... negresit imi va sparge pieptul
si se va face femeie!
O voi numi si totdeauna va fi
atat in mine
cat si-n afara mea,
dulce duplicitate a firii ei de aripa,
a firii ei de zbor...
Vesnic mi se va zbate in coasta
si vesnic va tasni in afara
si vesnic ma va purta peste ape
si-n nori...
O, te iubesc, aripa alba,
vis al zborului, cantare si dor.
Te iubesc, fiinta misterioasa si-nalta,
nu te-nteleg, doar te iubesc, te iubesc!

Old poetry

O noapte intreaga am asteptat frigul
si nu a venit...
Eram singur si-obisnuiam sa visez.
Credeam atunci cu tarie ca tu
esti o piatra slefuita si arsa de soare
care m-ar fi primit...
Prin tine mi-as fi trimis radacini
in adancuri.
Se spune ca-n desert noptile sunt reci
caci inima stearp-a nisipurilor
priveste in sus si sperie stelele.


O noapte intreaga am asteptat frigul
si nu a venit...
Mi-ar fi placut sa povestim impreuna
despre singuratate.
Da, tare singur trebuie sa fie si el
si am fi vorbit ca doi soldati
despre campiile copilariilor noastre.
L-am asteptat o noapte intreaga
pe marginea desertului.
Nu a venit, nu a venit si nici
radacinile nu au strapuns piatra cea calda
de forma trupului meu...
Si campii nesfarsite cu holde-aramii
si ape intinse, tacute si-adanci
mi se perinda prin minte... in cautarea
camarazilor rataciti, impartind vise
cu capul sprijinit pe arma,
la capatul noptii.

Abu Kwan and Lamar, the twisted-hearted

Steps... Do you hear?

Ii auzi? Pasii acestia soptiti
intre tacere si strigat
care lasa molcome urme
in isteria cuvintelor...
Nu, cuvintele n-au nici o relevanta...
Doar cuvintele incoltite,
care mor... doar ele au suflet...
Cuvintele nu spun niciodata nimic,
doar germenele iubirii ascuns intre ele
doar pruncul iubirii invelit in scutece albe
de vorbe, de priviri,
de mana mea tinand mana ta,
de jocuri inocente si crude, de mine si de tine,
doar pruncul acesta stie sa ne vorbeasca.
Si noi, in tacere sau printre rasete,
pentru ca suntem uneori fericiti
si uneori ne duelam in sabii de foc,
sau ne prefacem c-am fi altii
pana uitam sa mai fim,
noi ascultam pasii care ne leaga:
umbrele pasilor de la mine la tine,
de la tine la mine...

Loved?

"I loved you..." is a nonsense. It bears no reality. "To love" is a past tense defective verb. Love never falls...


"I loved you" means you never loved...

Ca iarba...

Suntem ca iarba campului... ne unduim in vant, cantam cantece ale ierbii, mangaiem cerul cu varful spicelor noastre... ne-mbolnavim de boli ale ierbii si ne murdarim de noroi cand vin ploile... pamantul ne-apasa greu si ne pleaca.
Cum sa cureti iarba fara s-o strivesti?

Si totusi, din dragoste pentru iarba, s-a gasit o cale...


THANK YOU!

Stele-nghetate, fara trecut, fara pete

Iarna a-nfasurat vartejuri in jurul nostru;
noi am privit spre stele inghetate
si ne-am legat fericirea de ele...
am visat, am zburat, am cladit paradisuri
cu mainile noastre;
intr-un dans am inchis toata
bucuria din lume.
In cuvinte ne-am mangaiat,
din vorbele noastre ne-am facut
straie stralucitoare...

Stele-nghetate, fara trecut,
fara pete...

Thank You!

Anul a inceput intre prieteni. Prieteni noi, prieteni pe care nu-i descoperisem inca. Am vorbit despre asteptari si sperante, realizari, planuri, motive de multumire, motivatii, lupte. Eu am spus ca imi doresc ca anul acesta sa fie inainte de toate un an intens, cu aripi si inceputuri...

Acum, privindu-l un pic nostalgic, in timp ce "the little voice" ma comenteaza cu ironie:), vad urmatoarele:
-am zburat... (I did, I did, I really did... bine, nu chiar in cea mai safe si mai conventionala maniera, dar... tot zbor se cheama)
-mi-am invins cele mai adanci temeri
-am catarat un munte inalt si am privit cerul dintre spice aurii de grau
-am ras mult
-m-am nascut din nou... da!!! ce inceput e mai inceput decat asta!!! (new birthday, june, 8th.)
-am simtit ca am prieteni adevarati
-am adus si am primit zambete si bucurie
-am plans la malul raului Babilonului si mi-am atarnat harfa in salciile din tinutul acela. Am stat pe marginea prapastiei si am privit in jos. Cineva a stat acolo cu mine... thank you...
-mi-am dat voie sa fiu eu
-mi-am pictat peretele din camera mea, am scris 8 capitole despre elfi, razboinici, zei si muritori, am lasat povestile libere in lume, am impartit povestile cu oameni dragi si am sorbit impreuna din seva lor
-am mers la tara, unde s-a nascut bunicul si-am cumparat cizme cu buletinul... am privit campiile, miristea de lucerna, oamenii si cimitirul... apoi am privit stelele... de acolo am adus nuci care au umplut serile de toamna
-am mers la mare si am invatat sa inot... imi fusese dor de mare...
-am luat decizii noi si-am renuntat apoi la o parte din ele
-m-am indragostit
-am luptat
-am crezut si m-am prins de credinta mea ca de-o geamandura
-am vorbit cu Dumnezeu
-am sapat in oameni si i-am descoperit
-Emanuel s-a destramat, apoi s-a strans din nou, un pic diferit, dar... Emanuel... (Friends will be friends)
-mi-a fost dor de prieteni vechi si-am stat apoi de vorba timp de multe autostrazi...
-am invatat sa fiu puternica si libera... apoi am invatat ca nu-mi doresc sa fiu chiar atat de puternica si nici chiar atat de libera...
-am privit miracole, vindecari, minuni...
-am gresit si mi-a parut rau
-am spus "Te iubesc!"
-am invatat sa cant Soldier of fortune, Under a violet moon, Again someday, Wish you were here... well... "invatat" e cam mult spus...
Iar acum imi dau seama ca in fata mea se intinde stralucitoare si plina de promisiuni, Tara Fagaduintei.
Si nu pot sa spun decat ca intr-adevar, a fost un an intens, cel mai intens... Imi vine sa rad si sa plang:) (Depakine, stiu...:P) THANK YOU! THANK YOU!

THANK YOU!

Poveste. Pasarea-rau si Fecioara-de-piatra

Raul curgea linistit asa cum cursese de ani si ani, fara numar, in albia sa. Nu se plictisea. Era un rau vesel si-avea multi prieteni. Apele sale dulci scaldau radacinile salciilor, oglindeau ramurile mandre ale stejarului din lunca iar noaptea leganau stelele. Apele lui gazduiau pesti subtiri si luciosi ca argintul si multe vietuitoare veneau sa-si astampere setea in undele lui. Era un rau racoros si zambitor. Ii placea sa se joce. Cand soarele tremura la apus, venea vremea stimelor, a zanelor zanatice si-a fiicelor stravezii ale inselatoarei Zubala. Raului ii placea sa se joace cu ele, sa le stropeasca si sa le mangaie cu cate un val sugubat. Iar salciile, stejarul, pestii, serpii de smarald, animalele, stelele, zanele si spiridusii il iubeau. Chiar oamenii aminteau cu drag de el, desi nu-i vorbeau niciodata, caci nu intelegeau limba dulce a undelor.
Si raul curgea linistit asa cum cursese ani si ani de-a randul... Pana-ntr-o zi cand raul tresari sub o atingere noua. In valurile lui se oglindea un chip nemaivazut pana atunci. Un chip de fata. Raul mai leganase chipuri de oameni, se jucase cu ele, lungindu-le si intinzandu-le trasaturile... insa cu chipul acesta era altceva. Nimic nu-i raspundea din el... Fata fetei ramanea imobila si nici un zambet, nici un fior nu parea sa o strabata. In schimb o tristete adanca, o tristete de moarte ii scalda chipul si raul se cutremura in strafundurile lui. In fiecare zi raul isi dadea toata silinta sa o inveseleasca dar stradaniile sale se aratau a fi in van. Fata nici nu tresarea. Statea acolo, nemiscata, privind cu ochii ei mari adancurile raului. Si zi dupa zi, timpul se scurgea pe furis iar primavara vesela se transforma in vara imbracata in soare, si tot pe furis, fara ca nimeni sa fi bagat de seama, raului ii cazu drag chipul pe care il oglindea de-atata timp. Inca nu renuntase la ideea de-a inveseli acea privire scrutatoare si aspra care ii cerceta nisipul de pe fundul albiei. Ba inca intr-atat se legase el de-aceasta dorinta incat toata ziua nici nu mai facea altceva decat sa caute noi si noi mijloace de-a pune un zambet pe chipul impietrit. O dupa-amiaza intreaga ii aratase salturile pestilor argintii, minute intregi a tinut prizoniera o raza de luna ratacita de surorile ei, ba chiar i-a intins buzele intr-un suras in oglinda undelor sale, insa zambetul ramase doar inchegat in manunchiul de ape, nu si pe chipul de de-asupra. Si iata ca, odata cu perindarea vremilor, apele dulci ale raului devenira amare, amare ca privirea de piatra pe care o reflecta. Si cu cat mai amare ii deveneau apele, cu-atat mai mult o indragea pe fecioara nemiscata si cu-atat mai mare era durerea care se cuibarea in inima lui de apa. Vietatile padurii nu mai veneau sa se adape in apele sale iar copacii nu-si mai priveau ramurile glorioase in el, caci ochii lui nu mai aratau decat amaraciunea adanca a chipului de piatra.
Cam pe cand frunze aurii incepura sa cada deasupra sa, si aburii tomnateci sa se coboare spre seara, Zubala, narta inselatoare a noptii poposi langa albie.
-Ce vanturi iti bantuie apele? Iata, zanele se plang ca esti posac si le-ai parasit, ca nu mai oglindesti decat durere si ca apele tale amare nu mai sunt bune nici pentru vrajile stimelor celor nebune... Spune-mi deci, pentru ce e trista oglinda apelor tale?
Raul chicoti molcom. Dar sireata Zubala stia taina lui.
-Fecioara-de-piatra iti amaraste zilele... Uit-o, raule, Fecioara-de-piatra aduce doar nenorocire... Vreun taran de la munte o fi lepadat-o aici, pe malurile tale si-o fi fugit sa se-ascunda de ochii ei... Uit-o, caci e de piatra, iar piatra cea rece nu poate zambi... nu are viata...
Dar raul continua sa susure un cantec trist, despre singuratate.
-Fie, zise Zubala... Asculta povestea Fecioarei-de-piatra. Asculta, si-ntelege, si uita...
Odata, demult, pe meleagurile acestea se aciuase-un balaur. Neagra-i era inima si cruda iar in loc de sange, venin verde-i curgea prin vine. Mai traia aici si-o fecioara frumoasa cu ochii intunecati si pielea ca arama. Era mandra si zvelta si cantecul ei se-nalta catre cer ca o ciocarlie iar rasul ei izbucnea tanar si dulce ca un izvor de munte. Slujea cu bucurie celor din sat caci ii erau dragi cu totii iar ei, la randul lor o indrageau. Dar iata ca nenorocirea se abatu peste satul ei caci balaurul, insetat de sange si de durere omeneasca incepu sa le bantuie mosiile. Multi oameni pierira in ghearele balaurului iar pe pamanturile lor parjolite nu mai crestea nimic. Cei care nu-si gasisera sfarsitul in pantecele nesatul al fiarei ramasera sa moara de foame in casele lor. Plansul si jalea acoperisera coltul acela de rai iar fecioara noastra, altadata vesela cum e copilaria, ajunse sa-si petreaca zilele mangaind pe cei dragi ei, dar pentru care ramasesera atat de putine sperante. Intr-o zi balaurul, care-i pusese gand rau de ceva vreme, o intalni singura in lunca, si-i grai astfel:
-De mult voiam sa-mi bucur pantecele cu carnea ta dulce, Fecioara-cu-piele-de-arama. Dar iata, astazi voi fi binevoitor, caci esti frumoasa. Vino la mine-n barlog si slujeste-mi iar eu iti voi cruta zilele si vei fi soata mea.
-Ai adus parjol si jale peste satul nostru, balaur cu inima haina! Ne plangem mortii in fiecare casa... copiii nostri plang de foame in ulite... si zambetele noastre le-ai sters cu ranjetul tau de fiere. Ne-ai otravit sufletele si ne bantui noptile in cosmaruri... Ne-ai furat viata si ne-ai sadit groaza in sange. Cu nici un chip, n-am sa te urmez si nu-ti voi sluji niciodata... Fii blestemat, balaur cu inima haina si piei din lumea noastra! Mai bine moarta decat sa-mpart cu tine barlogul intunericului tau!
-Fie dupa voia ta, fecioara! zise balaurul infuriat... inca mai mult decat atat. Iata am sa ating cu unghia inima ta, si inima ta se va topi. Sangele tau se va-mbolnavi de-o boala a pietrelor si vei umbla prin lume straina si c-o gaura-n piept in care vantul isi va face locas si te va durea. Niciodata nu va mai inflori zambetul pe buzele tale si dragostea nu se va mai cuibari in pieptul tau. Caci inima ta o iau eu... Straina sa umbli prin lume. Sa cauti durere si sa starnesti doar durere!

Cumplit rasuna blestemul balaurului. Unghia lui cenusie atinse pieptul fecioarei si inima ei se prefacu in cenusa. Straina bantui o vreme ulitele cunoscute iar ochii ei vazura doar durere. Intr-un tarziu se aseza sub un copac, si ramase asa, privind pamantul, pana ce sangelei ei bolnav de o boala a pietrelor o facu sa incremeneasca in loc. Chiar si acum, ochii ei de piatra privesc si-aduc mahnirea iar in pieptul ei e un locas gol in care vantul vine sa se-ascunda.
Aceasta e trista poveste-a fecioarei de piatra. Uit-o raule... stancile nu mai pot zambi...

-Narta inselatoare a vrajilor si-a noptii, zise raul intr-un tarziu, fa-ma inima de om, sa ma asez in pieptul ei...
-O, rau nestiutor... ce lipsite de-ntelepciune sunt vorbele tale. Oamenii sunt fiinte nemuritoare si traiesc in Lumina... tu, raule nu poti fi inima de om... oamenii ard si se mistuie, renasc si mor, si totusi sunt legati de vesnicie... tu, raule, nu poti fi inima de om...
-Narta inselatoare a-ntunericului si-a descantecelor, fa-ma inima de piatra, sa m-asez in pieptul ei si sa nu mai doarma vantul in salasul tainic al viselor...
-Nebun esti, raule si ne-ntelept. Tu nu poti fi piatra, raule. Tu macini pietrele si porti viata cu tine. Pietrele dorm somnul mortii... Tu, raule esti viu...
-O, narta puternica, fa-ma pasare cantatoare!
-Pasare... zise narta cu un suspin... pasare... te-as putea face pasare, raule. O pasare cantatoare... macar asa imi vei incanta zanele si nu se vor mai plange de-amaraciunea ta... Dar, te previn, raule, o sa te doara...
-Fie, zise raul.

Iar a doua zi dimineata copacii, animalele, gazele, salciile plangatoare si tot poporul de zane descoperira cu uimire albia uscata a raului. Nu se intristara prea tare, caci raul devenise posac si amar, nici oamenii nu-si mai aduceau rufele la albia lui. Dar nimeni nu baga de seama pasarea mica si cenusie care se strecura in tainicul locas din pieptul statuii ramasa nemiscata pe malul secat. In schimb auzira cantecul care se inalta dulce si cald din inima Fecioarei-de-piatra. Neincetat cantecul se-nalta, ziua ca un roi vesel de albine iar noaptea ca o ploaie de aur care poleia copacii. Padurea era din nou fericita. Si frunzele galbene se facura de-arama, apoi de cenusa, apoi nu mai cazura deloc. Prima ninsoare se abatu timid peste padure. Cantecul se inalta mai sovaielnic, mai tremurat, dar nu se opri. Apoi ninse. Troiene albe acoperira totul intr-o haina de nunta. Cantecul de-abia se mai auzea... Pasarea cenusie tremura inauntrul locasului inghetat in care-si facea salas vantul. Iar intr-o zi, nu se mai auzi decat vantul...

In seara aceea Zubala poposi iarasi langa statuia Fecioarei-de-piatra. Zanele se plansesera din nou... de data aceasta de lipsa cantecului... Puternica narta privi inauntru, in locasul in care fusese inima de carne a fecioarei de demult. Si acolo gasi trupul inghetat al Pasarii-rau. Sfioasa, Zubala sopti:
-Pasare-rau, pasare-rau... cantecul tau de aur straluceste in inima pietrei... Fie trupul tau, inima de carne! Rau-pasare, rau-pasare... apele tale spala stancile si le macina... apele tale vindeca bolile pietrei... Fie apele tale sange rosu si tanar! Primeste jertfa... mai sopti ea, si cu degetele ei ascutite atinse buzele, fruntea si pieptul Fecioarei-de-piatra.
Si piatra tremura, se zbatu, se sparse si-n locul ei se ivi o fata tanara si frumoasa, cu trup de carne si viu care dintr-o data incepu sa zambeasca.

Legenda spune ca primavara fata a sadit trandafiri pe malul albiei uscate... si ca dupa un timp, un fir subtire de apa a inceput sa ude vechiul curs.
Insa nu exista dovezi arheologice concludente care sa certifice existenta reala a aceastor fapte.

Nici nu stiu ce-i asta...

e-acelasi lucru...
sa arzi, sa zbori, sa mangai spice,
sa mangai valuri...
durerea e dulce si fericirea-i amara,
dragostea-cea-cu-gust-de-portocale
se-ascunde in vorbe si dupa perdele
de intuneric...
dragostea-cea-cu-gust-de-sange se-arata,
se-ascunde, ca un copil obosit de joc
pe marginea basmului.
Iata inima mea... Musca din ea
ca dintr-un fruct cu seva amara.
DUpa ce-ti vei fi potolit setea,
sa fii aici...
sa fii aici...

Si Floyd cel roz canta despre noi...

I. Despre preafericire

Tu esti. Si mi-e de-ajuns.
Trupurile pietroase ale cuvintelor tale
danseaza ca niste samani
in jurul focului.
O muzica a departarilor te-nvaluie
la fiecare pas. Si esti.
Si felul tau de a fi-mi cuprinde
inima, gandul. Esti.
Mana ta este! Ce lucru minunat...
Firea ta trece cu-atingeri moi in firea mea
si ma-mbolnaveste de tine. Iarasi si iarasi
iti zambesc in soapta si pe furis. Esti. Suntem.
Aproape ca nu-mi mai e dor de tine.
Si Floyd cel roz canta despre noi,
despre noi...
Preafericire,
preafericire!!

II. Poveste

Povestea e simpla.
Le este foame si sete
si dor. O noapte blanda
le-nvaluie visele.
Iar noaptea e-o panza stropita
cu luminile orasului.
Si visele-amestecate uita ale cui sunt
si se-aseaza pe unde pot... in cotloane,
pe scaune, pe umerii lor,
printre imbratisari.
Si ei, amestecati, uit-ai cui sunt si s-aseaza
unul in inima celuilalt.
si timpul uita sa mai treaca si-adoarme
in fericirea lor, in sperantele lor.

Turning...

O asteptare ca un zambet
ca presimtirea zapezii in cerul sticlos
ca o bataie blanda de aripi
care alunga febra
si-aduce pace, pace, pace...


E liniste, atat de liniste incat
se aud clipele, una dupa alta,
cazand.
Ape curg din inima mea,
ape vii si dulci
si mugurii plesnesc
si aripile se desfac
si-nceputurile-si intind zambind
oasele fragede.


Prin tine sunt altfel.
Se-ntoarce in mine timpul
si priveste
spre cerurile clare si albe
dinainte de vreme. Iata
creste un nufar in ochiul meu drept.
Din inima o pasare se desface
si zboara libera spre zarile
pe care le vedea in vis,
in somnul trist al temnitei ei.