O poveste simpla cu scoici si pescari

Odata, demult, intr-un catun uitat de lume, langa o padure de salcami batrani, traiau un baiat si o fata. Si ei se iubeau mult, mult de tot. Baiatul era pescar si-si intindea mrejele intr-un golf din apropiere, pe tarmul Marii Sarate. Se scula dis de dimineata, arunca navodul si asculta marea, privea soarele risipind ceata laptoasa de deasupra stancilor, desena cu scoici pe nisip... Fata, dupa ce termina de dereticat prin casa si de ingrijit animalele, umplea un cos cu merinde si-i aducea tanarului pescar ca sa-si astampere foamea. Insa amandoi stiau ca de-ar fi fost gol cosul cu merinde, fata tot ar fi venit cu el la tarm iar el tot ar fi asteptat-o cu sufletul la gura. Caci se iubeau... si nimeni nu era ca ei. In dupa-amiezile dulci, cu lumina aramie, cei doi rataceau impreuna prin padurea de salcami spunandu-si povesti si tinandu-se in brate, iar seara priveau cerul intunecat si puneau stelelor nume.
Intr-o buna zi, colindand prin padure si soptindu-si cuvinte dulci la ureche, baiatul zari un luminis si acolo, pitita printre copaci, o casuta veche-veche, cu peretii innegriti de vreme. Nu era tipenie de om pe acolo si dupa panzele de paianjen care atarnau ca niste perdele la geamuri parea ca nu mai fusese demult locuita. Nu mica a fost bucuria celor doi care s-au apucat deindata sa o curete, sa alunge panzele de paianjen si sa scuture praful de pe lavite si de pe vechiul divan. Si casuta din padure a devenit adapostul iubirii lor iar vorbele de dragoste si imbratisarile lor zburau prin odaie si se-asezau pe pereti gonind pulberea vremii, astfel incat zidurile vechi se facura luminoase si vesele. Nu peste mult timp in podul casutei isi facu salas o bufnita pe care cei doi o primira cu drag. Apoi mai veni si un motan vargat care-si facu culcus pe soba, unde torcea toata ziua si un catel negricios, de care baiatului i se lipi inima si care dormea in fiecare noapte pe pragul usii. Cat era ziua de lunga cainele nu se dezlipea de stapanul sau si-l insotea pretutindeni, asteptand rabdator ca baiatul sa arunce sau sa traga navoadele la mal.
Si erau frumosi si fericiti si nimic nu parea sa le ameninte linistea, pana intr-o zi, cand, ca din senin, un nor negru acoperi cerul si-un vant naprasnic se starni si-ncepu sa scuture salcamii. Ca un fior trecu prin inima baiatului un fel de teama intunecata. Cainele il apuca cu botul de pulpana hainei si incepu sa-l traga spre casa. Pricepand el ca e ceva necurat la mijloc alerga intr-un suflet pana la casuta din padure. Si ce-i fu dat sa vada! O rotocoala uriasa de vant innegurat inconjura casa starnind vartejuri de frunze in jur si clatinand-o pana-n temelii.
- Miriam, stiga baiatul cu inima strapunsa de teama. Miriam!
Dar fata nu-l putea auzi. O vazu pentru o clipa incercand sa impinga fereastra care se deschisese larg, apoi vantoasa o izbi inauntru.
Baiatul privi neputincios cum furtuna smulge casa din temelii si o ridica in aer. Incerca sa patrunda in rotocoala de vant dar era aruncat mereu in laturi. Atunci baiatul se prinse cu amandoua mainile de o franghie care flutura in afara si si-o trecu de doua ori in jurul mijlocului, innodand-o cu nod strasnic, de navod. Simti apoi cum e ridicat in sus, invartit, izbit dintr-o parte in alta in furtuna din ce in ce mai intunecata...

Baiatul se trezi pe un tarm pustiu. Funia era inca prinsa in jurul sau iar stransoarea ii taiase pielea si-l ardea amarnic. Langa el sedea cainele si-l privea cu ochi mari si blanzi. Casa era si ea alaturi, cu ferestrele sparte si usile balabanindu-se cu scartait in bataia brizei. Baiatul isi desfacu repede legatura, si intra in casa.
- Miriam! Miriam, striga... dar doar ecoul ii raspunse. O cauta nauc prin toata casa, insa Miriam nu era nicaieri. Deznadajduit se aseza cu capul in maini pe o lavita, cand auzi o voce ragusita graindu-i astfel:
-Nu-i timp de pierdut tinere pescar. Pregateste cele ce-ti voi spune, si asterne-te la drum...
-Cine esti? Intreba nedumerit baiatul, care nu mai vedea pe nimeni in odaie in afara de caine, de motan si de bufnita, asezati cu totii in rand in fata lui.
-Sunt bufnita, se auzi din nou glasul. Asculta-ma si nu te mai mira, caci timpul nu curge de partea ta, tinere.
-Pentru ca ne sunteti dragi si ati fost buni cu noi o sa va ajutam cat ne sta in putere, zise la randul lui si motanul.
-Iar eu am sa te urmez oriunde te-ai duce, adauga cainele.
Cum de ajunsesera bufnita, motanul si cainele sa vorbeasca, sau mai bine zis cum ajunsesera trei fete imparatesti (caci de fapt erau trei printi, frati, prada unui crancen blestem) sa poarte chip de necuvantatoare, ni se spune in alta poveste. Acum insa, baiatul statea si nu-i venea sa-si creada urechilor. Dupa ce s-a ciupit zdravan de ureche sa se convinga ca nu viseaza, a mai prins un pic la inima si a-nceput sa intre in vorba cu ei. Astfel a aflat ca o vrajitoare rea isi facuse demult cuibul in casuta lor, apoi o parasise de cateva sute de ani si-o lasase-n paragina. Insa cand s-a intors si-a gasit-o locuita, s-a infuriat peste masura, a aruncat casa pe aceasta insula pe care o stapaneste, iar pe Miriam a luat-o in castelul ei sa-i fie slujnica. Toata ziua Miriam era pusa la cele mai grele treburi iar noaptea vrajitoarea o transforma intr-o scoica si-o arunca pe fundul marii. Numai daca ar fi gasita si scoasa din mare intr-o noapte cu luna plina, astfel incat razele palide s-o mangaie si sa curete blestemul, fata ar fi salvata, dar de va trece vremea a trei luni pline, marea o va infia si va ramane inchisa in chip de scoica pentru totdeauna.
- Ia o pana din aripa mea, mai spuse bufnita. Cand te vei apropia de mare sa sufli intr-insa si te vei transforma in pescarus. Sa fii cu bagare de seama, caci vraja nu tine decat pana in zori.
- Ia si un fir de par de sub coada mea, adauga motanul. Vrajitoarea are un ochi rau care doarme ziua si noaptea vegheaza. Sa sufli in el cand te apropii de castel si vei fi negru ca intunericul pentru ochiul scorpiei.
- Sa mergem, spuse cainele... Fii cu bagare de seama stapane, insula e plina de primejdii.
Cei doi pornira la drum si batura cale lunga, presarata cu tot felul de curse si capcane, in care atat curajul cat si intelepciunea tanarului pescar fura puse la incercare. Intr-o seara, privind cerul, baiatul nostru baga de seama ca luna plina stralucea sus, printre stele si inima lui se umplu de durere caci stia ca o treime din rastimpul pana la savarsirea blestemului se scursese deja.
Baiatul urma cu mare bagare de seama sfaturile motanului si-ale bufnitei si trecu neobservat prin fata castelului unde ochiul cel rau pandea din turn. Astepta urmatoarea luna plina si apoi plana toata noaptea deasupra marii linistite cautand scoica fermecata, dar iata ca toate scoicile aratau la fel si nici una din cele pe care el le aducea la suprafata nu se preschimbau in Miriam sub razele lunii. Deznadajduit si cu inima amara, baiatul se retrase pe tarm spre rasarit. Mai avea o singura sansa inainte ca iubita lui sa ramana pentru totdeauna prizoniera pe fundul marii. Si cum statea astfel, ascuns printre stanci, vazu cum, chemata de farmecele vrajitoarei, marea arunca pe tarm o scoica din care se ridica usor, ca un abur, iubita lui. Ochii erau stinsi iar buzele ei inganau un cantec trist despre un baiat si-o fata, dintr-un catun uitat de lume, care se iubeau ca nimeni altii si carora le era atat de dor sa fie impreuna... Auzind cantecul, baiatul nu-si putu stapani lacrimile pentru ca recunoascuse povestea lor, cantecul trist si totusi plin de speranta al dragostei care nu cade...
Trecura iarasi zile si nopti si timpul lunii pline veni din nou.Baiatul sufla in pana bufnitei, isi intinse aripile si cauta iarasi scoica sa pretioasa, rand pe rand scotand in lumina lunii sute de scoici obisnuite. O teama si-o durere ii invadara sufletul. Si cu amaraciune incepu sa ingane catecul trist al povestii lor, al dragostei lor despartite. Si cantecul colinda intinderile de ape, si marea-l purta din val in val, din stanca in stanca, din fir de nisip in fir de nisip. Deodata, pescarusul vazu pe fundul intunecat al marii ceva palpaind ca o flacara de lumanare. Se repezi, si iata, pe patul de nisip si alge era o scoica mica, sub cochilia careia ceva stralucea. Pasamite, cantecul ajunsese pana in adancul marii si inima fetei incepuse sa bata sub crusta de sidef si sa lumineze cu focul rosu al dorului. Pescarusul prinse scoica in plisc si o aduse la tarm. Razele palide ale lunii ciocnira invelitoarea scoicii care sari in mii de cioburi iar Miriam se ridica de jos scuturandu-se ca din somn si sari de gatul baiatului. Mare le fu bucuria si ar fi stat la povesti si la-mbratisari pana in zori daca nu i-ar fi indemnat cainele sa porneasca degraba la drum.
Cum au scapat cei doi de furia vrajitoarei care se pornise pe urmele lor, cum au fugit din insula si mai ales cum si-au putut lua si casuta cu ei, fac parte iarasi din alta poveste.
Si au trait de atunci fericiti si in pace in luminisul din padurea de salcami in casuta lor cu pereti luminosi, cu o bufnita, un motan si un caine credincios care dormea pe prag noapte de noapte. Si mai traiesc si astazi, tot tineri si fericiti, aprinzand peretii odaii cu imbratisarile si cu soaptele lor de iubire.



Asta nu-i o poveste terapeutica. E o poveste care nu raspunde la "cum?", raspunde doar la "de ce-urile" copiilor din noi...