Noi...

Soft obsession

Eu... unde?

demult... demult am uitat forma
unui cuvant,
chipul si privirile cuvintelor,
care pline de repros imi striga pe strazi
numele
in zadar...
demult... am abandonat intr-o pustie
ceva vital, ca o samanta
a mea... ca un copil pe care-l ameninti
cu singuratatea
si-apoi uiti cu totul de el...
si doar amintirea cuvintelor
mai ramane in urma,
fara chip,
si mute
umbrele cuvintelor abandonate
pasesc in tacere
pe urmele pasilor mei...

si-s straina in mine intr-un chip straniu
intr-un soi de amnezie si-ntr-un soi de amurg
dincolo de orizont
un copil speriat inca asteapta
sa-mi amintesc numele lui...

Copacul care priveste in sus

O poveste despre un copac... care, zi dupa zi, isi oglindea coroana in undele limpezi ale unui parau care trecea chiar pe deasupra radacinilor sale. In fiecare dimineata copacul isi privea frunzisul in oglinda de apa si se simtea frumos, mandru, puternic... Era plin de bucurie pentru ca stia ce este – un copac cu adevarat frumos, cu ramuri largi, inalte, gazduind cuiburi de pasari, imbracat in razele soarelui...un copac fericit...
De cand a pornit sa creasca, dintr-o samanta mica incoltita in pamant, copacelul nostru si-a intins tulpina fragila, delicata, spre cer. In primul an nu era decat un lastar firav, sensibil la orice boare de vant. Intr-o toamna, o furtuna iscata ca din senin era cat pe aci sa-l rupa de tot. Inca si-acum copacul nostru isi mai amintea cat de frica-i fusese atunci. Ramasese cu-n fel de spaima care-i alerga pe sub coaja. De fiecare data cand se starnea cate-un vant mai aspru, cand auzea trosnete in padure sau chiar cand ceva neasteptat se intampla, vechii fiori il cutremurau ca o neliniste, ca un zbucium...
Insa de cand paraul cel limpede isi gasise drum pe la poalele lui, copacul era linistit. Se privea in undele repezi si-si dadea seama ca e un copac solid, cu radacini groase, bine infipte in pamant si ramuri zvelte ce se aruncau peste cer. Se bucura si cand privea pasarile care-si gaseau adapost in frunzisul sau des sau animalele care veneau sa se odihneasca la umbra lui. Si stia ca e un copac in toata firea, pe care nici o furtuna nu-l mai putea dezradacina.
Si asa treceau, vesele si senine, zilele copacului nostru, anotimp dupa anotimp, an dupa an, pana-ntr-o dupa-amiaza de vara cand privind in jos, in apele paraului, i se paru ca imaginea sa nu mai era la fel de clara, la fel de luminoasa. La inceput nu-i veni sa creada si dadu vina pe umbrele inselatoare ale apusului, dar spre surprinderea lui, dimineata urmatoarei zile il surprinse cu aceeasi imagine. Si treptat, zi dupa zi, oglinda apelor aparu din ce in ce mai stramba si mai tulbure, pana ce, spre disperarea copacului, intr-o dimineata arzatoare, disparu cu totul. Pasamite, paraul secase. Insa pe copac il cuprinse o neliniste grozava. Obisnuit sa se oglindeasca in fiecare zi in apele paraului, se vazu in situatia de a nu se mai bucura de aceasta mangaiere. Si vechile temeri dadura din nou navala. Uitand cum arata de fapt, de radacinile lui puternice, de tulpina vanjoasa, de cuiburi, de animale, de tot, copacul incepu sa tresara la fiecare boare de vant, la fiecare zgomot. Atat de amarat era saracul de el, incat nici ramurile nu si le mai tinea drepte, spre cer, ci si le lasa sa atarne triste in jos... multe din frunze i se uscara si cazura pe pamant, iar pasarile il parasira, caci el nu le mai putea proteja. Si copacul se insingura din ce in ce mai mult, mahnit si speriat si parca fara speranta...
Pana-ntr-o zi, cand un lucru neobisnuit se intampla... o pasare mica, negricioasa, se aseza pe-o ramura de-a lui. Copacul era mai mai s-o alunge, cum se speria el din orice... insa pasarea nu paru sa bage in seama fosnetul ramurilor lui, ci ramase nemiscata. Vazand ca nu pateste nimic rau, copacul se mai linisti. Insa nu mica ii fu mirarea cand pasarea prinse a-i vorbi cu glas firav:
-Sunt venita de departe, copacule... lasa-ma sa ma odihnesc... drumul a fost atat de lung...
Si am nevoie de hrana ca sa prind puteri.
-Hrana, de unde sa-ti dau eu hrana? Intreba copacul...
-In crapaturile scoartei tale sunt multe gaze si gandacei. Scutura-te putin, sa-ti plesneasca mai tare coaja si sa pot prinde cativa...
Copacul tacu imbufnat, caci se temea sa se scuture... Scoarta sa-l tinea in picioare...s-o crape?? sa se expuna vantului si ploilor?? umezeala i-ar fi patruns la tulpina si ar fi putrezit negresit... insa privind spre pasarea zgribulita care parea ca abia se mai tine, i se facu mila de ea si-si intinse putin ramurile. Pasarea ciuguli dintr-o crapatura si paru ca mai prinde la inima. Spre seara, pasarea adormi iar copacul o veghe toata noaptea, caci asa slabita cum era, se temea sa nu cada. Dimineata copacul isi mai crapa o data scoarta ca sa-i ofere pasarii micul dejun. Si pentru catava vreme copacul hrani pasarea in timpul zilei si o adaposti noaptea...
In schimb vremea se facea din ce in ce mai rece si pasarea suferea mult de frig.
-Ridica-ma mai aproape de soare, te rog... ii sopti pasarea. Daca razele soarelui ma vor incalzi, voi putea pleca mai departe, spre tara mea, la cuibul meu...
Si copacul, obisnuit de acuma sa-i poarte de grija, o ridica usor, pe un ram, spre soare. Pasarea se incalzi sub razele binefacatoare, apoi isi lua zborul. Copacul o urmari o vreme cu privirea, pana se pierdu in inalt... dar cand sa-si intoarca privirea spre pamant ceva ii atrase atentia. In albastrul cerului intrezari ramurile unui copac falnic si frumos... la inceput nu-i veni sa-si creada ochilor apoi, incepu sa cerceteze cu luare aminte privelistea. Si nu mica-i fu uimirea cand isi dadu seama ca imaginea de sus era chiar a sa. Oglinda cerului il reflecta, albastra si senina. De atunci au mai trecut multe toamne si multe primaveri, dar copacul nostru n-a mai privit decat arareori la pamant. Nici teama nu i-a mai fost, pentru ca, in unele zile racoroase si senine, cerul albastru ii oglindea frunzisul bogat. Iar copacul nostru isi aducea aminte atunci ca e puternic, tanar, vanjos... Redeveni vesel si fericit, iar pasarile isi gasira din nou adapost in coroana sa. Caci, in final, copacul invata sa priveasca in sus, in oglinzi care nu seaca in verile secetoase...

Pentru ca uneori ti-as vorbi mai bine in frunze decat in cuvinte...

Ochii tai ca adancul padurii
imi soptesc despre frunze si cantec de vant.
Pielea ta miroase-a pamant
si a zboruri de pasare...
Esti salbatec si bland,
intr-o ciudata
si minunata alcatuire...
In aerul straveziu te respir
Cu fiecare dor ma-nfasori in iubire
mai strans, dulce alint cu-aroma de mir…
Te sorb cu fiecare zbatere a sangelui meu.
Tot mai mult imi creste in inima
Inima ta. Mereu si mereu
trec din eu in tu, din tu in eu...

O poveste simpla cu scoici si pescari

Odata, demult, intr-un catun uitat de lume, langa o padure de salcami batrani, traiau un baiat si o fata. Si ei se iubeau mult, mult de tot. Baiatul era pescar si-si intindea mrejele intr-un golf din apropiere, pe tarmul Marii Sarate. Se scula dis de dimineata, arunca navodul si asculta marea, privea soarele risipind ceata laptoasa de deasupra stancilor, desena cu scoici pe nisip... Fata, dupa ce termina de dereticat prin casa si de ingrijit animalele, umplea un cos cu merinde si-i aducea tanarului pescar ca sa-si astampere foamea. Insa amandoi stiau ca de-ar fi fost gol cosul cu merinde, fata tot ar fi venit cu el la tarm iar el tot ar fi asteptat-o cu sufletul la gura. Caci se iubeau... si nimeni nu era ca ei. In dupa-amiezile dulci, cu lumina aramie, cei doi rataceau impreuna prin padurea de salcami spunandu-si povesti si tinandu-se in brate, iar seara priveau cerul intunecat si puneau stelelor nume.
Intr-o buna zi, colindand prin padure si soptindu-si cuvinte dulci la ureche, baiatul zari un luminis si acolo, pitita printre copaci, o casuta veche-veche, cu peretii innegriti de vreme. Nu era tipenie de om pe acolo si dupa panzele de paianjen care atarnau ca niste perdele la geamuri parea ca nu mai fusese demult locuita. Nu mica a fost bucuria celor doi care s-au apucat deindata sa o curete, sa alunge panzele de paianjen si sa scuture praful de pe lavite si de pe vechiul divan. Si casuta din padure a devenit adapostul iubirii lor iar vorbele de dragoste si imbratisarile lor zburau prin odaie si se-asezau pe pereti gonind pulberea vremii, astfel incat zidurile vechi se facura luminoase si vesele. Nu peste mult timp in podul casutei isi facu salas o bufnita pe care cei doi o primira cu drag. Apoi mai veni si un motan vargat care-si facu culcus pe soba, unde torcea toata ziua si un catel negricios, de care baiatului i se lipi inima si care dormea in fiecare noapte pe pragul usii. Cat era ziua de lunga cainele nu se dezlipea de stapanul sau si-l insotea pretutindeni, asteptand rabdator ca baiatul sa arunce sau sa traga navoadele la mal.
Si erau frumosi si fericiti si nimic nu parea sa le ameninte linistea, pana intr-o zi, cand, ca din senin, un nor negru acoperi cerul si-un vant naprasnic se starni si-ncepu sa scuture salcamii. Ca un fior trecu prin inima baiatului un fel de teama intunecata. Cainele il apuca cu botul de pulpana hainei si incepu sa-l traga spre casa. Pricepand el ca e ceva necurat la mijloc alerga intr-un suflet pana la casuta din padure. Si ce-i fu dat sa vada! O rotocoala uriasa de vant innegurat inconjura casa starnind vartejuri de frunze in jur si clatinand-o pana-n temelii.
- Miriam, stiga baiatul cu inima strapunsa de teama. Miriam!
Dar fata nu-l putea auzi. O vazu pentru o clipa incercand sa impinga fereastra care se deschisese larg, apoi vantoasa o izbi inauntru.
Baiatul privi neputincios cum furtuna smulge casa din temelii si o ridica in aer. Incerca sa patrunda in rotocoala de vant dar era aruncat mereu in laturi. Atunci baiatul se prinse cu amandoua mainile de o franghie care flutura in afara si si-o trecu de doua ori in jurul mijlocului, innodand-o cu nod strasnic, de navod. Simti apoi cum e ridicat in sus, invartit, izbit dintr-o parte in alta in furtuna din ce in ce mai intunecata...

Baiatul se trezi pe un tarm pustiu. Funia era inca prinsa in jurul sau iar stransoarea ii taiase pielea si-l ardea amarnic. Langa el sedea cainele si-l privea cu ochi mari si blanzi. Casa era si ea alaturi, cu ferestrele sparte si usile balabanindu-se cu scartait in bataia brizei. Baiatul isi desfacu repede legatura, si intra in casa.
- Miriam! Miriam, striga... dar doar ecoul ii raspunse. O cauta nauc prin toata casa, insa Miriam nu era nicaieri. Deznadajduit se aseza cu capul in maini pe o lavita, cand auzi o voce ragusita graindu-i astfel:
-Nu-i timp de pierdut tinere pescar. Pregateste cele ce-ti voi spune, si asterne-te la drum...
-Cine esti? Intreba nedumerit baiatul, care nu mai vedea pe nimeni in odaie in afara de caine, de motan si de bufnita, asezati cu totii in rand in fata lui.
-Sunt bufnita, se auzi din nou glasul. Asculta-ma si nu te mai mira, caci timpul nu curge de partea ta, tinere.
-Pentru ca ne sunteti dragi si ati fost buni cu noi o sa va ajutam cat ne sta in putere, zise la randul lui si motanul.
-Iar eu am sa te urmez oriunde te-ai duce, adauga cainele.
Cum de ajunsesera bufnita, motanul si cainele sa vorbeasca, sau mai bine zis cum ajunsesera trei fete imparatesti (caci de fapt erau trei printi, frati, prada unui crancen blestem) sa poarte chip de necuvantatoare, ni se spune in alta poveste. Acum insa, baiatul statea si nu-i venea sa-si creada urechilor. Dupa ce s-a ciupit zdravan de ureche sa se convinga ca nu viseaza, a mai prins un pic la inima si a-nceput sa intre in vorba cu ei. Astfel a aflat ca o vrajitoare rea isi facuse demult cuibul in casuta lor, apoi o parasise de cateva sute de ani si-o lasase-n paragina. Insa cand s-a intors si-a gasit-o locuita, s-a infuriat peste masura, a aruncat casa pe aceasta insula pe care o stapaneste, iar pe Miriam a luat-o in castelul ei sa-i fie slujnica. Toata ziua Miriam era pusa la cele mai grele treburi iar noaptea vrajitoarea o transforma intr-o scoica si-o arunca pe fundul marii. Numai daca ar fi gasita si scoasa din mare intr-o noapte cu luna plina, astfel incat razele palide s-o mangaie si sa curete blestemul, fata ar fi salvata, dar de va trece vremea a trei luni pline, marea o va infia si va ramane inchisa in chip de scoica pentru totdeauna.
- Ia o pana din aripa mea, mai spuse bufnita. Cand te vei apropia de mare sa sufli intr-insa si te vei transforma in pescarus. Sa fii cu bagare de seama, caci vraja nu tine decat pana in zori.
- Ia si un fir de par de sub coada mea, adauga motanul. Vrajitoarea are un ochi rau care doarme ziua si noaptea vegheaza. Sa sufli in el cand te apropii de castel si vei fi negru ca intunericul pentru ochiul scorpiei.
- Sa mergem, spuse cainele... Fii cu bagare de seama stapane, insula e plina de primejdii.
Cei doi pornira la drum si batura cale lunga, presarata cu tot felul de curse si capcane, in care atat curajul cat si intelepciunea tanarului pescar fura puse la incercare. Intr-o seara, privind cerul, baiatul nostru baga de seama ca luna plina stralucea sus, printre stele si inima lui se umplu de durere caci stia ca o treime din rastimpul pana la savarsirea blestemului se scursese deja.
Baiatul urma cu mare bagare de seama sfaturile motanului si-ale bufnitei si trecu neobservat prin fata castelului unde ochiul cel rau pandea din turn. Astepta urmatoarea luna plina si apoi plana toata noaptea deasupra marii linistite cautand scoica fermecata, dar iata ca toate scoicile aratau la fel si nici una din cele pe care el le aducea la suprafata nu se preschimbau in Miriam sub razele lunii. Deznadajduit si cu inima amara, baiatul se retrase pe tarm spre rasarit. Mai avea o singura sansa inainte ca iubita lui sa ramana pentru totdeauna prizoniera pe fundul marii. Si cum statea astfel, ascuns printre stanci, vazu cum, chemata de farmecele vrajitoarei, marea arunca pe tarm o scoica din care se ridica usor, ca un abur, iubita lui. Ochii erau stinsi iar buzele ei inganau un cantec trist despre un baiat si-o fata, dintr-un catun uitat de lume, care se iubeau ca nimeni altii si carora le era atat de dor sa fie impreuna... Auzind cantecul, baiatul nu-si putu stapani lacrimile pentru ca recunoascuse povestea lor, cantecul trist si totusi plin de speranta al dragostei care nu cade...
Trecura iarasi zile si nopti si timpul lunii pline veni din nou.Baiatul sufla in pana bufnitei, isi intinse aripile si cauta iarasi scoica sa pretioasa, rand pe rand scotand in lumina lunii sute de scoici obisnuite. O teama si-o durere ii invadara sufletul. Si cu amaraciune incepu sa ingane catecul trist al povestii lor, al dragostei lor despartite. Si cantecul colinda intinderile de ape, si marea-l purta din val in val, din stanca in stanca, din fir de nisip in fir de nisip. Deodata, pescarusul vazu pe fundul intunecat al marii ceva palpaind ca o flacara de lumanare. Se repezi, si iata, pe patul de nisip si alge era o scoica mica, sub cochilia careia ceva stralucea. Pasamite, cantecul ajunsese pana in adancul marii si inima fetei incepuse sa bata sub crusta de sidef si sa lumineze cu focul rosu al dorului. Pescarusul prinse scoica in plisc si o aduse la tarm. Razele palide ale lunii ciocnira invelitoarea scoicii care sari in mii de cioburi iar Miriam se ridica de jos scuturandu-se ca din somn si sari de gatul baiatului. Mare le fu bucuria si ar fi stat la povesti si la-mbratisari pana in zori daca nu i-ar fi indemnat cainele sa porneasca degraba la drum.
Cum au scapat cei doi de furia vrajitoarei care se pornise pe urmele lor, cum au fugit din insula si mai ales cum si-au putut lua si casuta cu ei, fac parte iarasi din alta poveste.
Si au trait de atunci fericiti si in pace in luminisul din padurea de salcami in casuta lor cu pereti luminosi, cu o bufnita, un motan si un caine credincios care dormea pe prag noapte de noapte. Si mai traiesc si astazi, tot tineri si fericiti, aprinzand peretii odaii cu imbratisarile si cu soaptele lor de iubire.



Asta nu-i o poveste terapeutica. E o poveste care nu raspunde la "cum?", raspunde doar la "de ce-urile" copiilor din noi...

The Dream

(pt Irinuk... ca sa nu se supere pe mine:P)


Un somn intreg te-am leganat in vis
In cuvinte dulci si in soapte
Vorbele noastre miroseau a polen si-a abis,
A rune si-a franturi de noapte...

Tu erai frumos, cu-o frumusete de zeu de demult
Bratele tale mi-erau uneori leagan, uneori descantec
Parc-alergam catre cer si m-am oprit sa te-ascult
Si ne iubeam ca-ntr-un dans, ca-ntr-un cantec
stravechi.

Adam & Old poetry

Adam

Sa fim noi oare carne de inger?
Din coasta mea se zbate sa iasa
o aripa
Negresit... negresit imi va sparge pieptul
si se va face femeie!
O voi numi si totdeauna va fi
atat in mine
cat si-n afara mea,
dulce duplicitate a firii ei de aripa,
a firii ei de zbor...
Vesnic mi se va zbate in coasta
si vesnic va tasni in afara
si vesnic ma va purta peste ape
si-n nori...
O, te iubesc, aripa alba,
vis al zborului, cantare si dor.
Te iubesc, fiinta misterioasa si-nalta,
nu te-nteleg, doar te iubesc, te iubesc!

Old poetry

O noapte intreaga am asteptat frigul
si nu a venit...
Eram singur si-obisnuiam sa visez.
Credeam atunci cu tarie ca tu
esti o piatra slefuita si arsa de soare
care m-ar fi primit...
Prin tine mi-as fi trimis radacini
in adancuri.
Se spune ca-n desert noptile sunt reci
caci inima stearp-a nisipurilor
priveste in sus si sperie stelele.


O noapte intreaga am asteptat frigul
si nu a venit...
Mi-ar fi placut sa povestim impreuna
despre singuratate.
Da, tare singur trebuie sa fie si el
si am fi vorbit ca doi soldati
despre campiile copilariilor noastre.
L-am asteptat o noapte intreaga
pe marginea desertului.
Nu a venit, nu a venit si nici
radacinile nu au strapuns piatra cea calda
de forma trupului meu...
Si campii nesfarsite cu holde-aramii
si ape intinse, tacute si-adanci
mi se perinda prin minte... in cautarea
camarazilor rataciti, impartind vise
cu capul sprijinit pe arma,
la capatul noptii.

Abu Kwan and Lamar, the twisted-hearted

Steps... Do you hear?

Ii auzi? Pasii acestia soptiti
intre tacere si strigat
care lasa molcome urme
in isteria cuvintelor...
Nu, cuvintele n-au nici o relevanta...
Doar cuvintele incoltite,
care mor... doar ele au suflet...
Cuvintele nu spun niciodata nimic,
doar germenele iubirii ascuns intre ele
doar pruncul iubirii invelit in scutece albe
de vorbe, de priviri,
de mana mea tinand mana ta,
de jocuri inocente si crude, de mine si de tine,
doar pruncul acesta stie sa ne vorbeasca.
Si noi, in tacere sau printre rasete,
pentru ca suntem uneori fericiti
si uneori ne duelam in sabii de foc,
sau ne prefacem c-am fi altii
pana uitam sa mai fim,
noi ascultam pasii care ne leaga:
umbrele pasilor de la mine la tine,
de la tine la mine...

Loved?

"I loved you..." is a nonsense. It bears no reality. "To love" is a past tense defective verb. Love never falls...


"I loved you" means you never loved...

Ca iarba...

Suntem ca iarba campului... ne unduim in vant, cantam cantece ale ierbii, mangaiem cerul cu varful spicelor noastre... ne-mbolnavim de boli ale ierbii si ne murdarim de noroi cand vin ploile... pamantul ne-apasa greu si ne pleaca.
Cum sa cureti iarba fara s-o strivesti?

Si totusi, din dragoste pentru iarba, s-a gasit o cale...


THANK YOU!

Stele-nghetate, fara trecut, fara pete

Iarna a-nfasurat vartejuri in jurul nostru;
noi am privit spre stele inghetate
si ne-am legat fericirea de ele...
am visat, am zburat, am cladit paradisuri
cu mainile noastre;
intr-un dans am inchis toata
bucuria din lume.
In cuvinte ne-am mangaiat,
din vorbele noastre ne-am facut
straie stralucitoare...

Stele-nghetate, fara trecut,
fara pete...