Ce tarziu e... atat de tarziu! Si totusi toamna de abia a inceput, cu zile aramii si scurte, usor amarui, usor stranii...
Am impartit cu tine o cup-a tristetii
in noaptea aceea
o toamna blanda parea sa se nasca.
Aveam fructe trecute in inima
cu seva lor dulce mustind
in sangele meu.
Tu erai trist cu durerea aceea
de inceput de lume...
Eu sorbeam cu nesat vazduhul
in care te-nvarteai ca un gand lovit
si ma legam de tine cu lanturi nevazute,
cu toate cuvintele pe care
inca niciodata nu ti le-am spus.
Intre noi zbura Vihta, de la unul
la altul
cosand tristetea in cupa ei,
cosand inima mea de inima ta,
intunericul meu de bezna din tine...
Memento Vihta!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu