miercuri, 22 octombrie 2008
marți, 21 octombrie 2008
Furtuna din chiuveta sau Poveste din Montpellier
Totul a inceput cu Irinuca soptindu-mi scrasnind din dinti ca ea nu se trezeste in singura ei zi de concediu inainte sa rasara soarele. Eu, conform unui obicei de vreo cateva luni bune, ma trezesc pe la 6 dimineata fara sa sune ceasul… ca o floare !! si incep sa umblu, sa-mi pun fata la loc, sa ma schimb, sa mananc, sa studiez un pic din Ioan… dupa ce am terminat toate astea m-am bagat din nou in pat pentru jumatate de ora, deh, respectand dorinta Irinucai de a mai dormi (Irinuca este un mic monstru care, cu f multa originalitate fata de tot poporul de monstri care se transforma odata cu aparitia lunii pline, apare doar intr-un interval foarte restrans, de 1-2 ore de cand ai smuls-o din somn. Cu toate acestea, ea reprezinta o specie feroce si foarte periculoasa, motiv pentru care majoritatea monstrologilor recomanda evitarea contactului direct in aceasta perioada). In schimb jumatatea de ora s-a transformat usor in inca 4, pentru ca se pare ca si eu si Irinuca mai aveam probleme nerezolvate in Neverland… asa ca in loc de 9, plecam noi spre Montpellier pe la 1 si ceva… Eh, asta-i viata… in definitiv, m-am gandit eu, oricum ar fi trebuit sa renunt la baia in mare pentru ca imi uitasem costumul acasa… Si, dupa ce in prealabil ratam iesirea de pe autostrada si mai dam un ocol bun, ajungem la Montpellier pe la 4… pt ca drumul era ud… plouase… Noi ne-am mirat oarecum, doar in Martigues era soare… in fine, ajungem… parcam… iesim din masina… afara un ghijgau (un cancer, un frig de-ti numarai oasele) si niste nori negri la care ar fi mers si-un card de lilieci sa se invarta in jurul nostru si as fi putut paria c-am intrat pe platoul de filmare de la familia Adams. Noi, imbracate ca niste zane, eu cu pantaloni scurti, irinuca intr-o bluza cu bretele… mai jos ma puteti admira in toata splendoarea impreuna cu pungile de cadouri… da, cadourile voastre sunt de acolo !!!! Bucurati-va !
La iesire din centrul comercial intrebam unde este plaja… ca deh, fiecare om cu obsesiile sale… a mea e marea… Si cu o spranceana ridicata primim raspunsul… AUJOURD’HUI ? Da, azi, ca vrem numai sa vedem marea, nu sa stam la plaja ! OUI, MAIS AUJOURD’HUI ? In fine, trecem peste perplexitatea vanzatoarei, aflam unde e plaja… da unde sa te duci??? Afara era o furtuna ca la tropice… ploua cu galeata si ca urmare singurul obiectiv turistic pe care l-am mai vazut in Montpellier a fost INCA UN MAGAZIN. De unde mi-am luat niste super carti de desen la care nici acuma nu ma mai satur privind… Si fiindu-ne frig, si foame, si ramanand fara bani… ca asa se intampla cand vremea te forteaza sa te adapostesti in magazine, am hotarat noi sa parasim Montpellier-ul si sa mergem spre Bezier, unde era o plaja superba si speram noi … si vreme mai buna. La momentul acela n-aveam prea multe regrete… poate doar legate de rochia pe care am vazut-o in Aix (dar era inchis), in Martigues (dar n-o mai aveau pe stoc) si acolo (dar era doar marimea 42).
Si mergem spre parcare… Mai jos sunt eu… in halul in care am ajuns pana la parcare !!!
Si era rece!!! Si batea vantul!!!! Si parcarea a costat vreo 8 euro si ceva… si noi ne-am gandit ca am luat o supertzeapa… ca mai bine am fi lasat-o pe strada, dar déjà nu mai aveam ce face. Si plecam. Déjà era noapte… cat despre vreme… Doamne fereste ! Pornim spre Bezier, insa… surpriza !!! se strica stergatoarele… adica mai mergeau ele oarecum da nu vedeai la 2 metri. Ok… Dupa ce Irina era sa intre intr-o alta masina, sau invers, nu stiu sigur, si vremea luase déjà aspect de potop, ne gandim noi ca mai bine nu mai mergem la Bezier si ne intoarcem… numai ca intoarcerea s-a realizat intr-un fel de fundatura unde nu puteai da nici inainte nici inapoi, era intuneric si arata ca Mordor. Intr-un final, dupa mult chin, iesim noi din Mordor… gasim drumul spre Nimes, pornim… cu 60 la ora… ca nu vedeam nimic… si constatam ca am pierdut biletul de la taxa de autostrada… Nasol moment. Cautam, cautam, Irinuca incepuse déjà sa se transforme, chestie foarte atipica pentru specia ei, deorece nu fusese proaspat trezita din somn. In final gasim biletul, platim, dar gresim drumul, ne invartim, ne intoarcem, gasim drumul… si cand ne era lumea mai draga, un camion trece pe langa noi improscand totul cu superbahleala de pe jos… noi triplam pe banda a treia… si Frrrrrrrrrrrrannnaaaaaa !!!!! Si senzatia foarte ciudata a unei near-death experience… Oricum, thanks God, nu ne-am ciocnit cu nimica, n-am acvaplanat, am ajuns tefere. Intre timp Irinuca ma roaga sa trimit un mesaj unei college, eu inteleg s-o sun si nu’sht prin ce miracol ajung sa vorbesc la telefon cu taica-sau, in Romania. Asta a mai rezolvat o problema, nu a mai fost necesar sa scriu mesajul, deoarece am reusit sa ii epuizez tot creditul. Cu alte cuvinte eram pe autostrada, in plina furtuna, fara nici un mijloc de comunicare cu lumea civilizata… Fain. De aceea ne-am bucurat mult cand am ajuns in Nimes, gandindu-ne ca vom lua o binemeritata pauza. Doar ca, in timp ce parcam… POOOCCC !!! Un francez smecher se infinge in botul masinii noastre… si pleaca !!!! Irinuca sa izbucneasca in plans… ne dam noi jos, evaluam pagubele… nu era mare lucru, mai mult sperietura… Aici puteti admira expresia Irinucai dupa ce ne-am resemnat.
Si asta-s eu…
Si am iesit sa admiram frumusetile orasului si sa gasim ceva ieftin de mancare. Orasul… pustiu… Da tipenie de om ! Gasim noi 2 fete, ne ducem, le intrebam… ele cu un zambet larg : Mais, PARTOUT(peste tot) ! Bine, bine, partout, da… partout unde ???
Gasim in final un local deschis, arata decent… eu nu, Robin, Robin, ca vreau kebab… ceva sa aiba carne si maioneza cu usturoi si sa coste putin. Asa ca mergem la un restaurant libanez care era deschis. Proasta alegere. Eu am mancat 4 parjoale si o frunza de salata si Irinuca o chestie care avea carne de oaie in loc de vita, cum comandase ea.
YES, I totally diserve this sign, pt ca parjoalele mele au si costat 15 euro in final !
Acuma… astea-s frumusetile orasului (care era dragut, dealtfel)…
Aici faceam multa panarama cu Irinuca… da in poza nu se vede:P
Asta e ceva ce-ar fi fotografiat Oana…
Si asta e o productie conceptuala… despre timp si imaginile trecutului…
Si gata ! End of story !!! Decat ca in cautarea mancarii, m-am oprit in fata unei vitrine in care era rochia mea, aia care tura asta era exact marimea care trebuie, nu era vanduta, amanetata, rupta, probata de vreo persoana cu o boala de piele cumplita si contagioasa, lipita cu superglue de manechin, in curs de donare la un orfelinat… nimic din toate astea… era accesibila si numai buna de cumparat ! Doar ca magazinul se inchisese déjà…
La iesire din centrul comercial intrebam unde este plaja… ca deh, fiecare om cu obsesiile sale… a mea e marea… Si cu o spranceana ridicata primim raspunsul… AUJOURD’HUI ? Da, azi, ca vrem numai sa vedem marea, nu sa stam la plaja ! OUI, MAIS AUJOURD’HUI ? In fine, trecem peste perplexitatea vanzatoarei, aflam unde e plaja… da unde sa te duci??? Afara era o furtuna ca la tropice… ploua cu galeata si ca urmare singurul obiectiv turistic pe care l-am mai vazut in Montpellier a fost INCA UN MAGAZIN. De unde mi-am luat niste super carti de desen la care nici acuma nu ma mai satur privind… Si fiindu-ne frig, si foame, si ramanand fara bani… ca asa se intampla cand vremea te forteaza sa te adapostesti in magazine, am hotarat noi sa parasim Montpellier-ul si sa mergem spre Bezier, unde era o plaja superba si speram noi … si vreme mai buna. La momentul acela n-aveam prea multe regrete… poate doar legate de rochia pe care am vazut-o in Aix (dar era inchis), in Martigues (dar n-o mai aveau pe stoc) si acolo (dar era doar marimea 42).
Si mergem spre parcare… Mai jos sunt eu… in halul in care am ajuns pana la parcare !!!
Si era rece!!! Si batea vantul!!!! Si parcarea a costat vreo 8 euro si ceva… si noi ne-am gandit ca am luat o supertzeapa… ca mai bine am fi lasat-o pe strada, dar déjà nu mai aveam ce face. Si plecam. Déjà era noapte… cat despre vreme… Doamne fereste ! Pornim spre Bezier, insa… surpriza !!! se strica stergatoarele… adica mai mergeau ele oarecum da nu vedeai la 2 metri. Ok… Dupa ce Irina era sa intre intr-o alta masina, sau invers, nu stiu sigur, si vremea luase déjà aspect de potop, ne gandim noi ca mai bine nu mai mergem la Bezier si ne intoarcem… numai ca intoarcerea s-a realizat intr-un fel de fundatura unde nu puteai da nici inainte nici inapoi, era intuneric si arata ca Mordor. Intr-un final, dupa mult chin, iesim noi din Mordor… gasim drumul spre Nimes, pornim… cu 60 la ora… ca nu vedeam nimic… si constatam ca am pierdut biletul de la taxa de autostrada… Nasol moment. Cautam, cautam, Irinuca incepuse déjà sa se transforme, chestie foarte atipica pentru specia ei, deorece nu fusese proaspat trezita din somn. In final gasim biletul, platim, dar gresim drumul, ne invartim, ne intoarcem, gasim drumul… si cand ne era lumea mai draga, un camion trece pe langa noi improscand totul cu superbahleala de pe jos… noi triplam pe banda a treia… si Frrrrrrrrrrrrannnaaaaaa !!!!! Si senzatia foarte ciudata a unei near-death experience… Oricum, thanks God, nu ne-am ciocnit cu nimica, n-am acvaplanat, am ajuns tefere. Intre timp Irinuca ma roaga sa trimit un mesaj unei college, eu inteleg s-o sun si nu’sht prin ce miracol ajung sa vorbesc la telefon cu taica-sau, in Romania. Asta a mai rezolvat o problema, nu a mai fost necesar sa scriu mesajul, deoarece am reusit sa ii epuizez tot creditul. Cu alte cuvinte eram pe autostrada, in plina furtuna, fara nici un mijloc de comunicare cu lumea civilizata… Fain. De aceea ne-am bucurat mult cand am ajuns in Nimes, gandindu-ne ca vom lua o binemeritata pauza. Doar ca, in timp ce parcam… POOOCCC !!! Un francez smecher se infinge in botul masinii noastre… si pleaca !!!! Irinuca sa izbucneasca in plans… ne dam noi jos, evaluam pagubele… nu era mare lucru, mai mult sperietura… Aici puteti admira expresia Irinucai dupa ce ne-am resemnat.
Si asta-s eu…
Si am iesit sa admiram frumusetile orasului si sa gasim ceva ieftin de mancare. Orasul… pustiu… Da tipenie de om ! Gasim noi 2 fete, ne ducem, le intrebam… ele cu un zambet larg : Mais, PARTOUT(peste tot) ! Bine, bine, partout, da… partout unde ???
Gasim in final un local deschis, arata decent… eu nu, Robin, Robin, ca vreau kebab… ceva sa aiba carne si maioneza cu usturoi si sa coste putin. Asa ca mergem la un restaurant libanez care era deschis. Proasta alegere. Eu am mancat 4 parjoale si o frunza de salata si Irinuca o chestie care avea carne de oaie in loc de vita, cum comandase ea.
YES, I totally diserve this sign, pt ca parjoalele mele au si costat 15 euro in final !
Acuma… astea-s frumusetile orasului (care era dragut, dealtfel)…
Aici faceam multa panarama cu Irinuca… da in poza nu se vede:P
Asta e ceva ce-ar fi fotografiat Oana…
Si asta e o productie conceptuala… despre timp si imaginile trecutului…
Si gata ! End of story !!! Decat ca in cautarea mancarii, m-am oprit in fata unei vitrine in care era rochia mea, aia care tura asta era exact marimea care trebuie, nu era vanduta, amanetata, rupta, probata de vreo persoana cu o boala de piele cumplita si contagioasa, lipita cu superglue de manechin, in curs de donare la un orfelinat… nimic din toate astea… era accesibila si numai buna de cumparat ! Doar ca magazinul se inchisese déjà…
vineri, 17 octombrie 2008
joi, 16 octombrie 2008
The road to El-Martigues
Drum cu munti ce se sfarma in mare, cu-ntinderi nesfarsite de valuri, laptoase, aburii, imbratisand cerul. Drum cu o Biblie veche, din care lipseste Apocalipsa. Poate e-un semn Drum cu zbucium si bantuit de doruri, de ganduri… cu portrete aproximate-n creion pe hartie – caci amintirea chipurilor e uneori atat de vaga. Un portret adormit imi zambeste din foaie. Are ochii inchisi, nu ma priveste. Nu stiu sa-i desenez ochii. Imi zambesc si eu. Ii zambesc. Imi promit sa fac lucrul asta mai des. Imi promit sa ascult mai mult. Am auzit multe povesti – balcanice toate si de rasu-plansu, pe variate accente, tonaliatati si miresme. M-am amuzat copios de una singura. Tigani, ardeleni, olteni, accent de sectoru’ agricol Ilfov foarte nervos, invatatoare-ne-mai-iesita-din-tara-emotionata-si-ardeleanca, oameni care se duc la munca in Italia, care vor sa aduca ulei cu duba din Franta (numa acte mai trebe ), pestriti, inocenti, de o inocenta dezarmanta. Povesti cu maiori de politie ingenuncheati miraculos de-o dreptate divina careia nu-i plac discriminarile etnice. Este vorba de un gentleman de etnie roma si locatie transilvana, ceafa groasa, burta regulamentara, vorba solemna si sincera, rara, ca de la suflet la suflet… Adica, fara sa mai fac pe desteapta :
-Dom’le, am zis eu… Cine ti-o dat gradu ??!! Rusine sa-i fie. Nu-l meriti. Maior ? Ptiu ! Va plateste tara degeaba. Te iei de asa de om in fata copiilor ? Da n-ai si matale acasa ? Sa crape ochii lu matale, daca om esti !
El, nu, ca-mi face dosar. Eu zic si eu. Si din vorba in vorba asa se iau oamenii la cearta. Zice la al’lalt :
-Ma, umfla-l si fa-i dosar !
-Nu pot, dom’le, zice. Fa-i mata. Nu vezi ca se uita copiii… Plang…
Eu am prins curaj, ca parca m-a incalzit la suflet ala de i-a zis de la obraz. Si zic si eu. Si ptiu !!! il scuip intre ochi…
Asta ma ia de parinti, de tigan, de tot neamu’.
-Da’ ce-ai dom’le cu mortii ? Ca parinti-s morti, saracii. Ti-o facut matale mortii ceva ? Ce nu-i lasi sa se odihneasca, n-ar mai ajunge tarna sa te-acopere ?!!
Eu ziceam frumos. Da el, una si buna, sa-mi faca dosar. Da fara sa ma-ntrebe de starea mea, de conditii, daca am daca n-am, nimic. Si numa m-ameninta ca ma duce si ma-njura de tigan . M-o tinut… sa fi fost vreo jumate de zi. Si vine unu’ mai de sus. L’or fi chemat ceilalti, ca face crima nebunu’, nenoroceste un om…
-Buna ziua, zice. Ce se intampla aici ? De ce-i zici ca-i tigan ? Scrie in bulletin ca-i tigan ? (nu scria, de-un sa scrie ? ) Atunci poarta-te cu el ca omu’.
Ia… pozitie de drepti ! Si asa l-o tinut.
Si eu zic la maior:
- Dom’le … sa stii ca eu nu-s tigan, is corcitura. Dar matale esti o cioara parsiva, dar-ar boala-n ele. Da sa stii… ca daca eu ma tai la un deget si matale te tai si tu, tot sange curge… ca-i tigan, ca-i roman…
-Ia, zice al’laltu… L-ai intrebat ce probleme are, care-i starea ? (Nu ma-ntrebase)
Care-i starea, ia zi!
-Cum sa fie, eu is despartit de nevasta de 6 luni si copilasii, unde sa-i las, sa-i duc la orfelinat ? Sa-i las in drum ? (copiii plangeau)
-Da parinti ai ?
-Am, sefule, da-s morti.
-Ma, zice lu maioru. Ai scris starea? Arata-mi daca-i scrisa. Ca dac-ai scris tie ti-l las. Da nici n-ai intrebat, ma, asa-i ? Asa sunteti voi, astia… Pozitie de drepti ! Da-i drumu’ si noi mai vorbim.
Si mie-mi zice :
-Tu du-te la copiii tai si ai grija de ei.
-Sa va dea Dumnezeu sanatate.
Si s-o adunat la mine toti si plangeau care mai de care ca asa ceva n-o mai vazut sa fie.
Da sa stii… ca roman intre tigani se simte ca la el acasa, da tiganu’ in curte la roman e ca soarecele intre zece pisici.
Acuma, as fi adaugat eu in spirit de dusmanie etnica, depinde ce cauta tiganul in curte la roman. Ca de, manca-ti-as, vorba proverbului. : Cu ce-i sta cel mai bine tiganului la gat ? Cu Dobermanul…
No, apoi povesti am mai auzit eu. Alea cu moldoveni, sa vedeti ce picante sunt… ca numai potlogarii fac moldovenii astia. Nu-s oameni calzi, domoli, sa stea sa gandeasca lucrul de doua ori. Ei zic de noi, astia din Ardeal, ca suntem inceti… da ei is aia repeziti. Cate se-ntampla la ei… numa vezi la ProTv. Si prin alte parti tot moldovenii le fac. D-apoi la noi nu se-ntampla dintr-astea… ca oameni-s cumpatati. Si astia-s si flamanzi. Numa’ la mancare le sta gandu’. Da-i de-nteles… ca si istoria lor a fost de-asa natura… O fost foametea aia, veneau la noi sa munceasca, sa cumpere malai. Asa o ramas. Nehaliti. Si ti-e si mila cand te gandesti…
Da nici sa vina-n Italia sa lucreze pe 10 euro ziua si mancare. Auzi… 10 euro si mancare… da’ daca nici in Italia nu mai este mancare !!!! este cat vezi cu ochii… 10 euro si mancare… Strica piata pentru toata lumea !!!!
C’est tout. Mi-e dor de voi. De unii mai mult, de altii mai putin :P …
Gata… noapte buna, pasare maiastra… noapte buna, vis…
-Dom’le, am zis eu… Cine ti-o dat gradu ??!! Rusine sa-i fie. Nu-l meriti. Maior ? Ptiu ! Va plateste tara degeaba. Te iei de asa de om in fata copiilor ? Da n-ai si matale acasa ? Sa crape ochii lu matale, daca om esti !
El, nu, ca-mi face dosar. Eu zic si eu. Si din vorba in vorba asa se iau oamenii la cearta. Zice la al’lalt :
-Ma, umfla-l si fa-i dosar !
-Nu pot, dom’le, zice. Fa-i mata. Nu vezi ca se uita copiii… Plang…
Eu am prins curaj, ca parca m-a incalzit la suflet ala de i-a zis de la obraz. Si zic si eu. Si ptiu !!! il scuip intre ochi…
Asta ma ia de parinti, de tigan, de tot neamu’.
-Da’ ce-ai dom’le cu mortii ? Ca parinti-s morti, saracii. Ti-o facut matale mortii ceva ? Ce nu-i lasi sa se odihneasca, n-ar mai ajunge tarna sa te-acopere ?!!
Eu ziceam frumos. Da el, una si buna, sa-mi faca dosar. Da fara sa ma-ntrebe de starea mea, de conditii, daca am daca n-am, nimic. Si numa m-ameninta ca ma duce si ma-njura de tigan . M-o tinut… sa fi fost vreo jumate de zi. Si vine unu’ mai de sus. L’or fi chemat ceilalti, ca face crima nebunu’, nenoroceste un om…
-Buna ziua, zice. Ce se intampla aici ? De ce-i zici ca-i tigan ? Scrie in bulletin ca-i tigan ? (nu scria, de-un sa scrie ? ) Atunci poarta-te cu el ca omu’.
Ia… pozitie de drepti ! Si asa l-o tinut.
Si eu zic la maior:
- Dom’le … sa stii ca eu nu-s tigan, is corcitura. Dar matale esti o cioara parsiva, dar-ar boala-n ele. Da sa stii… ca daca eu ma tai la un deget si matale te tai si tu, tot sange curge… ca-i tigan, ca-i roman…
-Ia, zice al’laltu… L-ai intrebat ce probleme are, care-i starea ? (Nu ma-ntrebase)
Care-i starea, ia zi!
-Cum sa fie, eu is despartit de nevasta de 6 luni si copilasii, unde sa-i las, sa-i duc la orfelinat ? Sa-i las in drum ? (copiii plangeau)
-Da parinti ai ?
-Am, sefule, da-s morti.
-Ma, zice lu maioru. Ai scris starea? Arata-mi daca-i scrisa. Ca dac-ai scris tie ti-l las. Da nici n-ai intrebat, ma, asa-i ? Asa sunteti voi, astia… Pozitie de drepti ! Da-i drumu’ si noi mai vorbim.
Si mie-mi zice :
-Tu du-te la copiii tai si ai grija de ei.
-Sa va dea Dumnezeu sanatate.
Si s-o adunat la mine toti si plangeau care mai de care ca asa ceva n-o mai vazut sa fie.
Da sa stii… ca roman intre tigani se simte ca la el acasa, da tiganu’ in curte la roman e ca soarecele intre zece pisici.
Acuma, as fi adaugat eu in spirit de dusmanie etnica, depinde ce cauta tiganul in curte la roman. Ca de, manca-ti-as, vorba proverbului. : Cu ce-i sta cel mai bine tiganului la gat ? Cu Dobermanul…
No, apoi povesti am mai auzit eu. Alea cu moldoveni, sa vedeti ce picante sunt… ca numai potlogarii fac moldovenii astia. Nu-s oameni calzi, domoli, sa stea sa gandeasca lucrul de doua ori. Ei zic de noi, astia din Ardeal, ca suntem inceti… da ei is aia repeziti. Cate se-ntampla la ei… numa vezi la ProTv. Si prin alte parti tot moldovenii le fac. D-apoi la noi nu se-ntampla dintr-astea… ca oameni-s cumpatati. Si astia-s si flamanzi. Numa’ la mancare le sta gandu’. Da-i de-nteles… ca si istoria lor a fost de-asa natura… O fost foametea aia, veneau la noi sa munceasca, sa cumpere malai. Asa o ramas. Nehaliti. Si ti-e si mila cand te gandesti…
Da nici sa vina-n Italia sa lucreze pe 10 euro ziua si mancare. Auzi… 10 euro si mancare… da’ daca nici in Italia nu mai este mancare !!!! este cat vezi cu ochii… 10 euro si mancare… Strica piata pentru toata lumea !!!!
C’est tout. Mi-e dor de voi. De unii mai mult, de altii mai putin :P …
Gata… noapte buna, pasare maiastra… noapte buna, vis…
duminică, 12 octombrie 2008
Mood for Nichita
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
Requiem for confusion
Requiems are trandy. Love them.
Requiems are cool. Supercool.
I'm burrying an unfortunate confusion. It happens from time to time even to people that don't have to deal with "cuckoos" every day... so, I'm not very ashamed of it. Anyway... I'm burrying the matter right now, October 13th, Monday, 01.46 AM. And I guess it's an almost joyful funeral. Hope this confusion goes to heaven, where all good confusions enjoy the paradise lifestyle:)
Today I go to France, in the south... talk to the sea, speak the beautiful, silky Francais, get some new fancy dresses, eat lobsters and most importantly... get to see my wife:)
Check this out... maybe I'll restart studying piano...
Requiems are cool. Supercool.
I'm burrying an unfortunate confusion. It happens from time to time even to people that don't have to deal with "cuckoos" every day... so, I'm not very ashamed of it. Anyway... I'm burrying the matter right now, October 13th, Monday, 01.46 AM. And I guess it's an almost joyful funeral. Hope this confusion goes to heaven, where all good confusions enjoy the paradise lifestyle:)
Today I go to France, in the south... talk to the sea, speak the beautiful, silky Francais, get some new fancy dresses, eat lobsters and most importantly... get to see my wife:)
Check this out... maybe I'll restart studying piano...
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Poveste. Pasarea maiastra si visul nepermis
Pasarea maiastra visa… Visa ca intr-o zi usa coliviei se va deschide si ea va zbura afara si va privi cerul de-aproape… adanc si albastru… nu patat de conturul gratiilor subtiri care-o tineau prizoniera.
Deschise incet ochii… era tot inauntru… stapanul ii schimbase apa, ii adusese mancare proaspata… dar ei nu-i era foame. Gustul amar al visului nepermis ii taia orice chef. Ar fi vrut sa adoarma din nou sau sa priveasca spre cer.
Isi indrepta privirile spre gratiile portitei… si ce-i fu dat sa vada? Stapanul o uitase deschisa. La inceput nu-i veni sa creada… sa fie aceasta drumul… catre Libertate?
“Trebuie sa fie un vis isi spuse” si se scutura bine de urmele somnului care inca i se mai tineau de aripi. Dar poarta ramase deschisa… Si pasarea simti un val de emotii, ciudate si neintelese, o parte nemaitraite pana atunci, altele – adanci, familiare, simti cum toata fiinta ei striga dupa Libertatea mult visata.
Insa ceva o opri in pragul portii. Ceva ca o spaima, o ghiara a necunoscutului ii prinse inima.
“Dar… isi zise pasarea… Eu n-am mai zburat de atat de mult timp… Nu cred ca mai stiu sa zbor… Ma voi prabusi…”
“Nu te teme, zise vantul. Asa ceva nu se uita… zborul e scris in sangele tau…”
“Dar… zise pasarea… Eu mi-am frant aripile. Asa am ajuns aici, in colivie. Nu le voi mai putea intinde… Nu voi avea suficienta putere sa zbor… Ma voi prabusi…”
“Nu te teme, zise vantul. Eu te voi purta pe valurile mele. Te voi sprijini si te voi ridica. Zboara!”
“Dar… zise pasarea… Stapanul imi da de mancare, imi da apa, are grija de mine, imi ingrijeste aripile care inca ma dor. Cum ma voi descurca fara toate acestea? Nu sunt pregatita sa zbor…”
“Nu te teme… Atatea pasari zboara-n vazduh… Sunt toate copii ai cerului, ai Libertatii. Nu seamana si nu secera si totusi au ce manca. Priveste-le! Sunt doar pasari. Nici macar nu sunt maiastre, ca tine, si totusi se bucura de zbor… Caci pentru zbor au fost facute. Vino, zboara!”
“Dar… zise pasarea… credeam ca va fi altfel… credeam ca va fi usor… De ce nu pot pur si simplu pleca, daca lucrurile sunt asa cum spui? Ce ma tine inca aici, inauntru? Nu ma amagesti, tu, vantule?”
“Nu te teme… teama iti leaga aripile de pamant. Increde-te si zboara… Toate visele sunt permise…”
“Dar”, zise pasarea… si-nainte sa-si termine gandul un plesnet scurt o cutremura pana in varful aripilor. Mana blanda a stapanului inchise portita coliviei. Alte ganduri navalira, vechi dureri, doruri vechi, regrete amare ca fierea…
“Doar spaima, isi spuse ea, doar spaima ma tine aici… si eu am lasat usa ei sa se-nchida din nou… sa ma tina departe de ceea ce iubesc cu-adevarat… Doar spaima…” si era furtuna grea si-ntuneric in sufletul ei… caci stia ce pierduse.
Si durerea aceasta o fulgera si se trezi cu ea infipta in inima ca un pumnal.
Pasarea maiastra se trezi din vis. Apa era schimbata, stapanul ii adusese mancare proaspata. Insa mai facuse ceva… uitase deschisa portita coliviei.
Pasarea o privi, parca fara sa-i vina a crede, apoi se avanta afara, isi intinse aripile si se-nalta spre cer, in zbor inalt si navalnic, caci pentru zbor fusese creata.
Deschise incet ochii… era tot inauntru… stapanul ii schimbase apa, ii adusese mancare proaspata… dar ei nu-i era foame. Gustul amar al visului nepermis ii taia orice chef. Ar fi vrut sa adoarma din nou sau sa priveasca spre cer.
Isi indrepta privirile spre gratiile portitei… si ce-i fu dat sa vada? Stapanul o uitase deschisa. La inceput nu-i veni sa creada… sa fie aceasta drumul… catre Libertate?
“Trebuie sa fie un vis isi spuse” si se scutura bine de urmele somnului care inca i se mai tineau de aripi. Dar poarta ramase deschisa… Si pasarea simti un val de emotii, ciudate si neintelese, o parte nemaitraite pana atunci, altele – adanci, familiare, simti cum toata fiinta ei striga dupa Libertatea mult visata.
Insa ceva o opri in pragul portii. Ceva ca o spaima, o ghiara a necunoscutului ii prinse inima.
“Dar… isi zise pasarea… Eu n-am mai zburat de atat de mult timp… Nu cred ca mai stiu sa zbor… Ma voi prabusi…”
“Nu te teme, zise vantul. Asa ceva nu se uita… zborul e scris in sangele tau…”
“Dar… zise pasarea… Eu mi-am frant aripile. Asa am ajuns aici, in colivie. Nu le voi mai putea intinde… Nu voi avea suficienta putere sa zbor… Ma voi prabusi…”
“Nu te teme, zise vantul. Eu te voi purta pe valurile mele. Te voi sprijini si te voi ridica. Zboara!”
“Dar… zise pasarea… Stapanul imi da de mancare, imi da apa, are grija de mine, imi ingrijeste aripile care inca ma dor. Cum ma voi descurca fara toate acestea? Nu sunt pregatita sa zbor…”
“Nu te teme… Atatea pasari zboara-n vazduh… Sunt toate copii ai cerului, ai Libertatii. Nu seamana si nu secera si totusi au ce manca. Priveste-le! Sunt doar pasari. Nici macar nu sunt maiastre, ca tine, si totusi se bucura de zbor… Caci pentru zbor au fost facute. Vino, zboara!”
“Dar… zise pasarea… credeam ca va fi altfel… credeam ca va fi usor… De ce nu pot pur si simplu pleca, daca lucrurile sunt asa cum spui? Ce ma tine inca aici, inauntru? Nu ma amagesti, tu, vantule?”
“Nu te teme… teama iti leaga aripile de pamant. Increde-te si zboara… Toate visele sunt permise…”
“Dar”, zise pasarea… si-nainte sa-si termine gandul un plesnet scurt o cutremura pana in varful aripilor. Mana blanda a stapanului inchise portita coliviei. Alte ganduri navalira, vechi dureri, doruri vechi, regrete amare ca fierea…
“Doar spaima, isi spuse ea, doar spaima ma tine aici… si eu am lasat usa ei sa se-nchida din nou… sa ma tina departe de ceea ce iubesc cu-adevarat… Doar spaima…” si era furtuna grea si-ntuneric in sufletul ei… caci stia ce pierduse.
Si durerea aceasta o fulgera si se trezi cu ea infipta in inima ca un pumnal.
Pasarea maiastra se trezi din vis. Apa era schimbata, stapanul ii adusese mancare proaspata. Insa mai facuse ceva… uitase deschisa portita coliviei.
Pasarea o privi, parca fara sa-i vina a crede, apoi se avanta afara, isi intinse aripile si se-nalta spre cer, in zbor inalt si navalnic, caci pentru zbor fusese creata.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
