Superrrr eseul lui Sis

Ce caută Dumnezeu în poezie?

Poezia caută o formă de expresie a unui tip de ideal. Însă în firea decăzută, condamnată la destrămare, toate idealurile poartă pete.
„O, dacă n-ar fi eroarea,
dacă am fi curaţi,
ca peştii, în marea cea sferică,
şi dacă fiecare secundă,
n-ar fi mereu a trecutului...” (Nichita Stănescu)

Dumnezeu există în poezie ca răspuns al nevoii umane de ideal pur. El căptuşeşte rupturile mantiei în care poetul îşi îmbracă realitatea. Nu e nevoie de poezie tematică... Prezenţa divină se revarsă în dimensiunea iubirii, a zborului, a libertăţii sau a geamătului după libertate, în angoasa imperfecţiunii, în extazul cunoaşterii, în dorul veşniciei şi în toate actele dramei umane.
Dumnezeu există în poezie pentru că murim... Şi pentru că tot ce se naşte din noi, într-un final, se va pierde... Şi pentru că, asemeni trestiei lui Pascal, ne înnobilăm prin conştientizarea destrămării... Şi poate mai mult, pentru că, aşa cum spunea Shakespeare, suntem făcuţi din stofă de vise, iar viselor le vine tare greu să se destrame...
Dumnezeu există în poezie pentru că şi noi existăm în creaţia Lui. Purtăm în noi cel mai tainic paradox al existenţei – împreunarea dintre omul din spirit şi omul din lut. Suntem făpturi contradictorii şi neîmpăcate. Căutăm absolutul şi vânăm vise, avem nevoie de semnificaţii şi sensuri pentru a exista. Pământul din noi s-ar odihni, dar păsările din inimă vor să zboare. Avem sădită în noi această suflare a lui Dumnezeu, care ne mână spre linii de orizont şi spre culmi, spre nemărginire şi spre ideal.
“Dumnezeu a facut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut un suflet viu” (Geneza, 2:7)
Suntem îngeri cu aripile încleiate de lut, derutaţi şi obosiţi de noi înşine, de propria noastră imperfecţiune, asemeni îngerilor rătăciţi în paradisul decrepit al lui Blaga.
Şi pentru că suntem îngeri, iar poeţii sunt cei mai îngeri dintre noi toţi, suferă de Dumnezeu ca de o boală îngerească: prin fiecare spărtură, apare o sclipire a chipului Său.

Căutarea de Dumnezeu

Uneori poetul nu ştie ce caută. Uneori nu ştie pe cine caută. Dar urmăreşte, ca pe un vânat de preţ acel ceva în stare să răspundă strigătelor omului dinăuntru, ale omului prins în colivia trupului de carne.
Uneori, în goana după trofeul ideal, după „mistreţul cu colţi de argint, din poveste” (Şt. A. Doinaş), căutarea se curmă în faţa realităţii cu colţi ca argintul, înşelătoare şi perfidă. Asemeni prinţului din Levant, omul pare a fi doborât nu de visul eternităţii, ci de concretul prozaic şi agresiv al lumii în care trăim, care mimează idealul, ucigând însă spiritul.
Alteori căutarea se-avântă cu perseverenţă şi smulge răspunsuri la întrebările existenţei. Iar dacă aceste răspunsuri sunt autentice, zbaterea dinăuntru pare să amuţească pentru un timp. Ca în psalmii lui Arghezi, chiar şi vânătoarea în sine poate fi un răspuns.
„Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu Tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” (T. Arghezi, Psalmul VI)
Oare uneori nu ne luăm cu toţii la trântă cu Dumnezeu, asemeni lui Iacov şi nu ne dorim, adânc în sinea noastră, să nu câştigăm această bătălie, asemeni lui Arghezi? Căci astfel primim confirmarea prezenţei Lui şi în acelaşi timp confortul supremaţiei Lui. Uneori e nevoie de această confruntare pentru a provoca firea lucrurilor la un nivel mai intens de existenţă, la acel nivel în care fiinţa se concentrează într-un strigăt eliberator: Este!
Dar drumul exploratorului trece prin capcane întunecate, prin umbra tăcerii lui Dumnezeu, când reperele par şterse demult iar destinaţia – un tablou neclar. Când punctele de sprijin dispar, golul în formă de Dumnezeu, pe care omul îl poartă în inimă, începe să doară şi să strige:
„Aducere-aminte tu, puternică şi mare.
Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte.
Te simt dumineca şi toată săptămâna
cum ciungul simte o durere-n mâna
pe care n-o mai are.” (L. Blaga, Psalmul 151)
Chiar şi în tăcere, umbra demiurgică se întinde asupra omului...

Sunt curajoasă!

Da, sunt curajoasă! Totul a început de când am prins gustul vitezei la volanul micului Mel 4X4 (CEA MAI TARE MASINA DE TEREN POSIBILA!!!) Am facut play cu un Ford şi am câştigat! Am învăţat să depăşesc coloana de maşini la semafor, să "feresc" pietonii pe trecere, să improvizez străduţe acolo unde am nevoie de ele (vezi aleea Maria), să merg dezinvoltă pe sens interzis şi multe alte mici măgării de care nu mi-e ruşine:)
Am continuat prin a sfida sistematic toate situaţiile care mă îngrozeau înainte. Merg singură noaptea, socializez cu maidanezii mârâitori (ba chiar apăr şi pe alţii mai slabi de înger), joc basket ca un băiat şi nu mi-e teamă de câteva coate sau de vreun plonjon pe asfalt (dovadă stau stigmatele mele:), mă caţăr pe chestii înalte şi îmi ignor groaza de înălţime care m-a chinuit mult timp... Pentru că sunt curajoasă!

Da, eu sunt acolo sus, şi da, ăla este un stâlp de telesky, şi nu, nu sunt cu toate ţiglele pe casă, ştiu asta deja...

Al doilea pas major spre necunoscut - am început să conduc maşina tatei... Well, well, aici se schimba datele problemei, pentru că tata nu are un amărât de Matiz care trebuie segmentat, ci o maşină adevărată... Din păcate am reuşit să fac o micuţă cascadorie cu ea şi acum e în service... îşi schimbă pragurile şi o portieră:) Ştiu că nu e de râs, dar... haz de necaz, ca românul (chiar e trist, să ştiţi, căci eu plătesc reparaţiile)...

Al treilea pas... înfruntarea uneia din marile mele terori: mersul pe 2 roţi. Astfel am făcut cunoştinţă cu Ducati M750... La 120km/h îţi revezi momentele esenţiale ale vieţii, nu vreau să ştiu cum e la 250...
Şi gestul decisiv, mi-am luat bicicletă! Galbenă, frumoasă ca o zână, pe nume Elektra... Prietenii mi-au zis că e jenant ca la 25 de ani să nu ştii să mergi pe bicicletă, aşa că am învăţat... în prima zi să mă ţin pe dânsa, în a doua zi să merg pe stradă (şi da, am luat-o de coarne şi m-am luptat cu panta Sărăriei all by myself)şi să bandajez genunchi cu superjulitură (vezi foto), în a treia zi să ridic roata din faţă, să merg în picioare, să urc borduri şi să cobor scări... ziua a patra trebuie amânata puţin din cauza febrei musculare...

Dar, sunt liberă! De când mi-a dispărut instinctul de conservare simt că pot orice şi mă simt ca un cireşar... Şi sunt mândră de rănile dobândite în luptă!! Tot ce-i valoros are un preţ!

Gata, e târziu... termin cu prostiile... Noapte bună, zâna copilăriei...

Pe unde ne-au mai purtat pasii in ultima vreme...

Concerte... concerte... concerte...

Ada Milea...







Uriah Heep...







Goran...





Cargo...




Si ce-i mai bun urmeaza sa vina...pentru ca pe 8 iulie, vom vedea de foarte aproape Iris si White Snake...

Friendship... Nostalgic essay

Prietenii sunt minunati... Uneori atat de grozavi, de potriviti si de acolo, incat nici nu mai pot fi pusi la categoria "alti oameni" si sunt mai curand o extensie a propriei persoane. Iar alteori sunt zei...
Insa de pe amandoua pozitiile, situatia prietenului e destul de ingrata. Daca e un "eu", cum i se poate scuza greseala fata de mine? sau raceala? sau nepotrivirea? Tocmai lui, care actioneaza in cunostinta de cauza (doar este eu)si stie cat de mult ma raneste?!!!
Daca e zeu... Ha! Ha! Cum se pot scuza zeii???

Si asa danseaza prietenii pe sarma subtire a asteptarilor noastre... nestiind cat de usor pot cadea, si cat de de sus... nestiind ca vulpea imblanzita are titlu de proprietate asupra Micului print...

Ce dulce si stranie libertate, prietenia... Esti atat de liber sa locuiesti in viata prietenului tau, oriunde in ea, dar nicaieri in afara ei... pentru ca zeii si oglinzile nu gresesc. Ce comoara!!! si ce dragon la intrarea in pestera!!! Ce responsabilitate si ce bucurie vindecatoare (caci nimic nu vindeca mai bine sufletele noastre bolnave de egoism si singuratate decat extensia propriului eu asupra altcuiva)... Dar si ce miza... si ce dezamagiri...

Si totusi, ce e viata fara prieteni?!

Am o solutie la paradoxul dulce-amarui al prieteniei... E simplu... trebuie rupte gratiile de aur ale coliviei... trebuie sparte miturile zeului si al oglinzii... trebuie sa ne bucuram de oameni, atat cat sunt, asa cum sunt, lasandu-le suficient spatiu sa respire printre cordoanele nevoii noastre de atentie...

Gata... cred ca trebuia sa scriu ceva de genul asta, ca am patit-o de atatea ori, si atat de la fel de fiecare data, si am vazut si in jur suficiente exemple. Asa ca toata povestea e doar meditatie pe marginea experientei. :)

Si F. IMPORTANT!!! Sa nu ne luam atat de tare in serios:)

BTW: MY FRIENDS RULE!!!!

BFBUZZ



Sister



Ionatan:)




People I love...





Good old friends...

Macro

Astazi am pornit in expeditie, cu Maun atarnata cuminte la gat si look-ul de fotograf amator, in cautarea culorilor. Cu noi mai erau si altii, tot cautatori de culori... Se spune ca e tare greu sa prinzi o culoare. Elfii din vechime (cei din timpurile noastre considera vanatoarea o pierdere de vreme, daca nu chiar un obicei barbar) obisnuiau sa vaneze culori, apoi le impaiau, facand o adevarata arta din a le pastra prospetimea si caracterul... Doar exponatele cele mai reusite aveau sa primeasca numele de Fumavia Thalassa - termen tradus in limbaj comun prin banala (si nu foarte adecvata semantic) fotografie. Oamenii, mai pragmatici (daca nu chiar primitivi, cum ii eticheteaza elfii Silvanesti)au ajuns sa coboare mestesugul vanatorii de culori la un nivel accesibil oricarui profan. Dar noi, ca niste adevarati aristocrati ai artei, cu pretentii de genealogie elfina, am vanat cu frenezie culorile dupa metoda traditionalista:)
Iata cateva trofee...

Dar astazi

Astazi sunt in primul rand in viata... apoi in stare sa rad... sa merg, sa fac lucruri mai mari sau mai mici cu mainile si cu mintea mea, sa vorbesc, sa dansez, sa lupt pentru totem, sa joc putin teatru, sa pretind, sa-mi fie dor... si toate chestiile banale si dulci de fiecare zi la care as fi putut foarte bine sa privesc acuma de undeva de sus, "de pe un norisor", daca, printr-un miracol, n-am fi scapat si eu si Ral fara nici o zgarietura dintr-un dublu tulup cu oprire in sant. Ar fi putut veni ceva de pe contrasens (pe unde am luat-o cu incredere:)... dar a fost liber, ar fi putut fi un plop dintr-aceia "capcana" infipti pe marginea drumului... dar plopii incepeau dupa vreo 200 de metri. Sau pur si simplu ne-am fi putut impacheta in staniol... dar nimic din toate acestea nu s-a intamplat. Am coborat amandoua ca niste flori (un pic zburlite, ce-i drept). Si suntem aici, si postam articole pe blog despre filme sau vacante sau lovesickness :) Si speram sa fi invatat macar lectia increderii daca nu si altele mai adanci...
Astazi sunt in primul rand in viata... apoi toate celelalte.


Poza cu masina... nu pare cine stie ce... cel putin pentru superrostogolirea pe care am reusit s-o realizam... dar ma va ustura la buget:)

















si pentru ca sunt alive, happy si blessed:) si pentru ca daemonul n-are stare:)...


Pana mai ieri eram
un fel de asteptare molipsitoare
si rea
un fel de indoiala si-o intrebare
ascutita
un fel de gasire
nepotrivita, necautata,
a cuvintelor in care gandesc,
fiecare ascuns
intr-un origami al sau
-flori sau gaste sau cuburi
si multe in forma de inima,
prea multe...
prea multe...acestea din urma dor
cand le deschizi
si tipa.
Pana mai ieri despachetam fara convingere
figuri de hartie colorata-
-oare voi gasi cuvantul
in care sunt?
Pana mai ieri... dar astazi
s-a lasat o tacere neteda
si lucioasa
si-n oglinda ei se tot vedea,
se tot vedea
chipul tau...

Dragostea e tare ca moartea

Acum 2000 si ceva de ani, intr-o zi de ieri, Dumnezeu a murit.
Cu maini ca ale noastre crease lumea, cu picioare ca ale noastre pasise peste ape... Cu un suflet ca al nostru a cerut prietenilor Sai sa vegheze impreuna cu El, sa nu Il lase singur. Omul din inima Dumnezeului intrupat avea nevoie de apropierea calda, umana, a celor care fransesera painea impreuna cu El in camera de oaspeti, care gustasera din dragostea lui, care privisera cu ochi uimiti cum Invatatorul le spalase picioarele.
Ani de zile traisera alaturi de El, Ii auzisera cuvintele, soaptele, rugaciunile, Ii cunoscusera adevarata identitate. Traisera alaturi de Dumnezeu, inchipuind aievea cel mai indraznet vis de glorie.
Si totusi... a ramas singur.
S-a cutremurat singur, a purtat totul singur... Apoi a fost rastignit pe lemn, cu piroane i-au fost prinse mainile si picioarele de cruce... a fost lasat sa atarne in propriile rani... ore intregi... lungi... reci... delirante...
Apoi Dumnezeu a murit. Si lumea a ramas in asteptare, in cutremur sau in ignoranta.
Astazi se petrec ultimele ore de intuneric.
Ma voi duce, ca de fiecare data, sa astept in bezna srigatul victorios.
In creierii noptii Lumina va sparge portile intunericului si va izbucni afara, ca acum 2000 de ani, cand s-a raspandit in lume, a desfiintat moartea si ne-a facut nemuritori, aidoma zeilor...
Pe noi, care n-am putut veghea cu El, care nu L-am putut iubi, care L-am condus spre calvar.

Dragostea e tare ca moartea...