Friendship... Nostalgic essay

Prietenii sunt minunati... Uneori atat de grozavi, de potriviti si de acolo, incat nici nu mai pot fi pusi la categoria "alti oameni" si sunt mai curand o extensie a propriei persoane. Iar alteori sunt zei...
Insa de pe amandoua pozitiile, situatia prietenului e destul de ingrata. Daca e un "eu", cum i se poate scuza greseala fata de mine? sau raceala? sau nepotrivirea? Tocmai lui, care actioneaza in cunostinta de cauza (doar este eu)si stie cat de mult ma raneste?!!!
Daca e zeu... Ha! Ha! Cum se pot scuza zeii???

Si asa danseaza prietenii pe sarma subtire a asteptarilor noastre... nestiind cat de usor pot cadea, si cat de de sus... nestiind ca vulpea imblanzita are titlu de proprietate asupra Micului print...

Ce dulce si stranie libertate, prietenia... Esti atat de liber sa locuiesti in viata prietenului tau, oriunde in ea, dar nicaieri in afara ei... pentru ca zeii si oglinzile nu gresesc. Ce comoara!!! si ce dragon la intrarea in pestera!!! Ce responsabilitate si ce bucurie vindecatoare (caci nimic nu vindeca mai bine sufletele noastre bolnave de egoism si singuratate decat extensia propriului eu asupra altcuiva)... Dar si ce miza... si ce dezamagiri...

Si totusi, ce e viata fara prieteni?!

Am o solutie la paradoxul dulce-amarui al prieteniei... E simplu... trebuie rupte gratiile de aur ale coliviei... trebuie sparte miturile zeului si al oglinzii... trebuie sa ne bucuram de oameni, atat cat sunt, asa cum sunt, lasandu-le suficient spatiu sa respire printre cordoanele nevoii noastre de atentie...

Gata... cred ca trebuia sa scriu ceva de genul asta, ca am patit-o de atatea ori, si atat de la fel de fiecare data, si am vazut si in jur suficiente exemple. Asa ca toata povestea e doar meditatie pe marginea experientei. :)

Si F. IMPORTANT!!! Sa nu ne luam atat de tare in serios:)

BTW: MY FRIENDS RULE!!!!

BFBUZZ



Sister



Ionatan:)




People I love...





Good old friends...

Macro

Astazi am pornit in expeditie, cu Maun atarnata cuminte la gat si look-ul de fotograf amator, in cautarea culorilor. Cu noi mai erau si altii, tot cautatori de culori... Se spune ca e tare greu sa prinzi o culoare. Elfii din vechime (cei din timpurile noastre considera vanatoarea o pierdere de vreme, daca nu chiar un obicei barbar) obisnuiau sa vaneze culori, apoi le impaiau, facand o adevarata arta din a le pastra prospetimea si caracterul... Doar exponatele cele mai reusite aveau sa primeasca numele de Fumavia Thalassa - termen tradus in limbaj comun prin banala (si nu foarte adecvata semantic) fotografie. Oamenii, mai pragmatici (daca nu chiar primitivi, cum ii eticheteaza elfii Silvanesti)au ajuns sa coboare mestesugul vanatorii de culori la un nivel accesibil oricarui profan. Dar noi, ca niste adevarati aristocrati ai artei, cu pretentii de genealogie elfina, am vanat cu frenezie culorile dupa metoda traditionalista:)
Iata cateva trofee...

Dar astazi

Astazi sunt in primul rand in viata... apoi in stare sa rad... sa merg, sa fac lucruri mai mari sau mai mici cu mainile si cu mintea mea, sa vorbesc, sa dansez, sa lupt pentru totem, sa joc putin teatru, sa pretind, sa-mi fie dor... si toate chestiile banale si dulci de fiecare zi la care as fi putut foarte bine sa privesc acuma de undeva de sus, "de pe un norisor", daca, printr-un miracol, n-am fi scapat si eu si Ral fara nici o zgarietura dintr-un dublu tulup cu oprire in sant. Ar fi putut veni ceva de pe contrasens (pe unde am luat-o cu incredere:)... dar a fost liber, ar fi putut fi un plop dintr-aceia "capcana" infipti pe marginea drumului... dar plopii incepeau dupa vreo 200 de metri. Sau pur si simplu ne-am fi putut impacheta in staniol... dar nimic din toate acestea nu s-a intamplat. Am coborat amandoua ca niste flori (un pic zburlite, ce-i drept). Si suntem aici, si postam articole pe blog despre filme sau vacante sau lovesickness :) Si speram sa fi invatat macar lectia increderii daca nu si altele mai adanci...
Astazi sunt in primul rand in viata... apoi toate celelalte.


Poza cu masina... nu pare cine stie ce... cel putin pentru superrostogolirea pe care am reusit s-o realizam... dar ma va ustura la buget:)

















si pentru ca sunt alive, happy si blessed:) si pentru ca daemonul n-are stare:)...


Pana mai ieri eram
un fel de asteptare molipsitoare
si rea
un fel de indoiala si-o intrebare
ascutita
un fel de gasire
nepotrivita, necautata,
a cuvintelor in care gandesc,
fiecare ascuns
intr-un origami al sau
-flori sau gaste sau cuburi
si multe in forma de inima,
prea multe...
prea multe...acestea din urma dor
cand le deschizi
si tipa.
Pana mai ieri despachetam fara convingere
figuri de hartie colorata-
-oare voi gasi cuvantul
in care sunt?
Pana mai ieri... dar astazi
s-a lasat o tacere neteda
si lucioasa
si-n oglinda ei se tot vedea,
se tot vedea
chipul tau...

Dragostea e tare ca moartea

Acum 2000 si ceva de ani, intr-o zi de ieri, Dumnezeu a murit.
Cu maini ca ale noastre crease lumea, cu picioare ca ale noastre pasise peste ape... Cu un suflet ca al nostru a cerut prietenilor Sai sa vegheze impreuna cu El, sa nu Il lase singur. Omul din inima Dumnezeului intrupat avea nevoie de apropierea calda, umana, a celor care fransesera painea impreuna cu El in camera de oaspeti, care gustasera din dragostea lui, care privisera cu ochi uimiti cum Invatatorul le spalase picioarele.
Ani de zile traisera alaturi de El, Ii auzisera cuvintele, soaptele, rugaciunile, Ii cunoscusera adevarata identitate. Traisera alaturi de Dumnezeu, inchipuind aievea cel mai indraznet vis de glorie.
Si totusi... a ramas singur.
S-a cutremurat singur, a purtat totul singur... Apoi a fost rastignit pe lemn, cu piroane i-au fost prinse mainile si picioarele de cruce... a fost lasat sa atarne in propriile rani... ore intregi... lungi... reci... delirante...
Apoi Dumnezeu a murit. Si lumea a ramas in asteptare, in cutremur sau in ignoranta.
Astazi se petrec ultimele ore de intuneric.
Ma voi duce, ca de fiecare data, sa astept in bezna srigatul victorios.
In creierii noptii Lumina va sparge portile intunericului si va izbucni afara, ca acum 2000 de ani, cand s-a raspandit in lume, a desfiintat moartea si ne-a facut nemuritori, aidoma zeilor...
Pe noi, care n-am putut veghea cu El, care nu L-am putut iubi, care L-am condus spre calvar.

Dragostea e tare ca moartea...

Friends will be friends!! :)

Inca mai zambesc in gand cand imi aduc aminte...

Dar am iubit mai mult intunericul...

"Ochiul este lumina trupului... Dar dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!"

Viata e o insula miraculoasa intr-un univers anarhic. Simpla ei existenta Il reprezinta pe Dumnezeu. Dumnezeu este antientropic, El organizeaza haosul,desparte nefiinta, mentine alcatuirea lucrurilor. In afara Lui e doar entropie... alergare turbata si aleatorie a atomilor, guvernati de forte primare, salbatice. El separa viata prin vointa Lui din dorurile amorfe ale nefiintei. Si intre omul viu, incapsulat in carne, si celelalte lumi - intre haos si viata, intre spirit si viata, sunt necesare interfete care sa traduca un tip de realitate in limbajul celeilalte.
Aici se situeaza metafora ochiului. Ochiul este spartura fiintei spre universul spiritual sau spre anarhie. Ochiul aduce discernamantul cu sine, aduce informatia, lumina. Insa ochiul poarta asupra sa o alegere intrinseca. Daca lumina pe care o primeste va ramane lumina sau va fi intuneric, tine de puterea sa de a discerne.

Si cata frangere in aceste cuvinte... cat de mare trebuie sa fie intunericul acesta...
Orbi cu priviri perfecte, ratacind prin magma existentei, ciocnindu-ne de atomi nebuni si orizonturi cazute!
Cata durere si ce trista resemnare in cuvintele lui Iisus, Lumina care a umblat printre noi, dar noi am iubit mai mult intunericul!...
Ca si cum El ar fi ramas uimit de orbirea pe care avea sa o tamaduiasca... Ca si cum ar fi incercat sa ne unga pleopele cu tina... insa boala era dincolo de pleoape... dincolo de agerimea privirii.
Noi, orbii, vedem de fapt foarte bine. Pana la marginile lumii patrunde ochiul nostru ascutit. Dar lumina din noi - fusese mult timp intuneric. Si tina a trebuit inlocuita cu sange si blandetea cuvantului cu durerea mortii lui Dumnezeu...
Si din intuneric, a rasarit Lumina!