Aceasta poezie se adreseaza lui Lusa, regnul Lusa Allata, varietate rara de inger cu aripi stravezii, putin evidente si cu tipare comportamentale vag adaptate vietii terestre...
Chipul tau atat de dulce, gandul tau in contratimp
Gandu-mi face sa se-arunce de pe muntele Olimp
Si sa cada in abisul nefiresc si-ametitor
care-mi canta sa ma-nece ca sirenele in cor.
Gandul tau ciudat, dar tandru, trupul tau salbatic iar
ma ademenesc sa latru, noaptea, luna, in zadar.
Nebunie deruntanta in salbaticul tinut
e o tundra de reprosuri ce se tine de-un stranut.
Si se imblanzeste ziua ca o vulpe-n lan de grau
cu surasul tau de miere si privirea-ti ca un rau
care curge in cascade - bine-i sa te scalzi in ea...
cand e iute, cand e rece, cand alint de peruzea...
Cand sa-l chinuiesti amarnic ca pe hotii cei de cai,
cand ai vrea ca pe-o ambrozie peste buze sa il ai;
El- contrast apoteotic, el- descant exasperant
si al Luselor Allatae - unicul reprezentat,
scump odor plin de dulceata in arome-mparatesti...
Peste-un ceas isi da arama de-ti vine sa-l schilodesti!!
Te priveste cu urechea cufundat in inefabil,
ca pe omul invizibil, ca sa ma exprim amabil...
Dar in leaganu-i maiastru de cuvinte si povesti
tot misterul se rezolva: Ce sa-i faci? Sa il iubesti!
marți, 24 ianuarie 2012
luni, 16 mai 2011
luni, 17 august 2009
miercuri, 8 iulie 2009
Eu... unde?
demult... demult am uitat forma
unui cuvant,
chipul si privirile cuvintelor,
care pline de repros imi striga pe strazi
numele
in zadar...
demult... am abandonat intr-o pustie
ceva vital, ca o samanta
a mea... ca un copil pe care-l ameninti
cu singuratatea
si-apoi uiti cu totul de el...
si doar amintirea cuvintelor
mai ramane in urma,
fara chip,
si mute
umbrele cuvintelor abandonate
pasesc in tacere
pe urmele pasilor mei...
si-s straina in mine intr-un chip straniu
intr-un soi de amnezie si-ntr-un soi de amurg
dincolo de orizont
un copil speriat inca asteapta
sa-mi amintesc numele lui...
unui cuvant,
chipul si privirile cuvintelor,
care pline de repros imi striga pe strazi
numele
in zadar...
demult... am abandonat intr-o pustie
ceva vital, ca o samanta
a mea... ca un copil pe care-l ameninti
cu singuratatea
si-apoi uiti cu totul de el...
si doar amintirea cuvintelor
mai ramane in urma,
fara chip,
si mute
umbrele cuvintelor abandonate
pasesc in tacere
pe urmele pasilor mei...
si-s straina in mine intr-un chip straniu
intr-un soi de amnezie si-ntr-un soi de amurg
dincolo de orizont
un copil speriat inca asteapta
sa-mi amintesc numele lui...
marți, 2 iunie 2009
Copacul care priveste in sus
O poveste despre un copac... care, zi dupa zi, isi oglindea coroana in undele limpezi ale unui parau care trecea chiar pe deasupra radacinilor sale. In fiecare dimineata copacul isi privea frunzisul in oglinda de apa si se simtea frumos, mandru, puternic... Era plin de bucurie pentru ca stia ce este – un copac cu adevarat frumos, cu ramuri largi, inalte, gazduind cuiburi de pasari, imbracat in razele soarelui...un copac fericit...
De cand a pornit sa creasca, dintr-o samanta mica incoltita in pamant, copacelul nostru si-a intins tulpina fragila, delicata, spre cer. In primul an nu era decat un lastar firav, sensibil la orice boare de vant. Intr-o toamna, o furtuna iscata ca din senin era cat pe aci sa-l rupa de tot. Inca si-acum copacul nostru isi mai amintea cat de frica-i fusese atunci. Ramasese cu-n fel de spaima care-i alerga pe sub coaja. De fiecare data cand se starnea cate-un vant mai aspru, cand auzea trosnete in padure sau chiar cand ceva neasteptat se intampla, vechii fiori il cutremurau ca o neliniste, ca un zbucium...
Insa de cand paraul cel limpede isi gasise drum pe la poalele lui, copacul era linistit. Se privea in undele repezi si-si dadea seama ca e un copac solid, cu radacini groase, bine infipte in pamant si ramuri zvelte ce se aruncau peste cer. Se bucura si cand privea pasarile care-si gaseau adapost in frunzisul sau des sau animalele care veneau sa se odihneasca la umbra lui. Si stia ca e un copac in toata firea, pe care nici o furtuna nu-l mai putea dezradacina.
Si asa treceau, vesele si senine, zilele copacului nostru, anotimp dupa anotimp, an dupa an, pana-ntr-o dupa-amiaza de vara cand privind in jos, in apele paraului, i se paru ca imaginea sa nu mai era la fel de clara, la fel de luminoasa. La inceput nu-i veni sa creada si dadu vina pe umbrele inselatoare ale apusului, dar spre surprinderea lui, dimineata urmatoarei zile il surprinse cu aceeasi imagine. Si treptat, zi dupa zi, oglinda apelor aparu din ce in ce mai stramba si mai tulbure, pana ce, spre disperarea copacului, intr-o dimineata arzatoare, disparu cu totul. Pasamite, paraul secase. Insa pe copac il cuprinse o neliniste grozava. Obisnuit sa se oglindeasca in fiecare zi in apele paraului, se vazu in situatia de a nu se mai bucura de aceasta mangaiere. Si vechile temeri dadura din nou navala. Uitand cum arata de fapt, de radacinile lui puternice, de tulpina vanjoasa, de cuiburi, de animale, de tot, copacul incepu sa tresara la fiecare boare de vant, la fiecare zgomot. Atat de amarat era saracul de el, incat nici ramurile nu si le mai tinea drepte, spre cer, ci si le lasa sa atarne triste in jos... multe din frunze i se uscara si cazura pe pamant, iar pasarile il parasira, caci el nu le mai putea proteja. Si copacul se insingura din ce in ce mai mult, mahnit si speriat si parca fara speranta...
Pana-ntr-o zi, cand un lucru neobisnuit se intampla... o pasare mica, negricioasa, se aseza pe-o ramura de-a lui. Copacul era mai mai s-o alunge, cum se speria el din orice... insa pasarea nu paru sa bage in seama fosnetul ramurilor lui, ci ramase nemiscata. Vazand ca nu pateste nimic rau, copacul se mai linisti. Insa nu mica ii fu mirarea cand pasarea prinse a-i vorbi cu glas firav:
-Sunt venita de departe, copacule... lasa-ma sa ma odihnesc... drumul a fost atat de lung...
Si am nevoie de hrana ca sa prind puteri.
-Hrana, de unde sa-ti dau eu hrana? Intreba copacul...
-In crapaturile scoartei tale sunt multe gaze si gandacei. Scutura-te putin, sa-ti plesneasca mai tare coaja si sa pot prinde cativa...
Copacul tacu imbufnat, caci se temea sa se scuture... Scoarta sa-l tinea in picioare...s-o crape?? sa se expuna vantului si ploilor?? umezeala i-ar fi patruns la tulpina si ar fi putrezit negresit... insa privind spre pasarea zgribulita care parea ca abia se mai tine, i se facu mila de ea si-si intinse putin ramurile. Pasarea ciuguli dintr-o crapatura si paru ca mai prinde la inima. Spre seara, pasarea adormi iar copacul o veghe toata noaptea, caci asa slabita cum era, se temea sa nu cada. Dimineata copacul isi mai crapa o data scoarta ca sa-i ofere pasarii micul dejun. Si pentru catava vreme copacul hrani pasarea in timpul zilei si o adaposti noaptea...
In schimb vremea se facea din ce in ce mai rece si pasarea suferea mult de frig.
-Ridica-ma mai aproape de soare, te rog... ii sopti pasarea. Daca razele soarelui ma vor incalzi, voi putea pleca mai departe, spre tara mea, la cuibul meu...
Si copacul, obisnuit de acuma sa-i poarte de grija, o ridica usor, pe un ram, spre soare. Pasarea se incalzi sub razele binefacatoare, apoi isi lua zborul. Copacul o urmari o vreme cu privirea, pana se pierdu in inalt... dar cand sa-si intoarca privirea spre pamant ceva ii atrase atentia. In albastrul cerului intrezari ramurile unui copac falnic si frumos... la inceput nu-i veni sa-si creada ochilor apoi, incepu sa cerceteze cu luare aminte privelistea. Si nu mica-i fu uimirea cand isi dadu seama ca imaginea de sus era chiar a sa. Oglinda cerului il reflecta, albastra si senina. De atunci au mai trecut multe toamne si multe primaveri, dar copacul nostru n-a mai privit decat arareori la pamant. Nici teama nu i-a mai fost, pentru ca, in unele zile racoroase si senine, cerul albastru ii oglindea frunzisul bogat. Iar copacul nostru isi aducea aminte atunci ca e puternic, tanar, vanjos... Redeveni vesel si fericit, iar pasarile isi gasira din nou adapost in coroana sa. Caci, in final, copacul invata sa priveasca in sus, in oglinzi care nu seaca in verile secetoase...
De cand a pornit sa creasca, dintr-o samanta mica incoltita in pamant, copacelul nostru si-a intins tulpina fragila, delicata, spre cer. In primul an nu era decat un lastar firav, sensibil la orice boare de vant. Intr-o toamna, o furtuna iscata ca din senin era cat pe aci sa-l rupa de tot. Inca si-acum copacul nostru isi mai amintea cat de frica-i fusese atunci. Ramasese cu-n fel de spaima care-i alerga pe sub coaja. De fiecare data cand se starnea cate-un vant mai aspru, cand auzea trosnete in padure sau chiar cand ceva neasteptat se intampla, vechii fiori il cutremurau ca o neliniste, ca un zbucium...
Insa de cand paraul cel limpede isi gasise drum pe la poalele lui, copacul era linistit. Se privea in undele repezi si-si dadea seama ca e un copac solid, cu radacini groase, bine infipte in pamant si ramuri zvelte ce se aruncau peste cer. Se bucura si cand privea pasarile care-si gaseau adapost in frunzisul sau des sau animalele care veneau sa se odihneasca la umbra lui. Si stia ca e un copac in toata firea, pe care nici o furtuna nu-l mai putea dezradacina.
Si asa treceau, vesele si senine, zilele copacului nostru, anotimp dupa anotimp, an dupa an, pana-ntr-o dupa-amiaza de vara cand privind in jos, in apele paraului, i se paru ca imaginea sa nu mai era la fel de clara, la fel de luminoasa. La inceput nu-i veni sa creada si dadu vina pe umbrele inselatoare ale apusului, dar spre surprinderea lui, dimineata urmatoarei zile il surprinse cu aceeasi imagine. Si treptat, zi dupa zi, oglinda apelor aparu din ce in ce mai stramba si mai tulbure, pana ce, spre disperarea copacului, intr-o dimineata arzatoare, disparu cu totul. Pasamite, paraul secase. Insa pe copac il cuprinse o neliniste grozava. Obisnuit sa se oglindeasca in fiecare zi in apele paraului, se vazu in situatia de a nu se mai bucura de aceasta mangaiere. Si vechile temeri dadura din nou navala. Uitand cum arata de fapt, de radacinile lui puternice, de tulpina vanjoasa, de cuiburi, de animale, de tot, copacul incepu sa tresara la fiecare boare de vant, la fiecare zgomot. Atat de amarat era saracul de el, incat nici ramurile nu si le mai tinea drepte, spre cer, ci si le lasa sa atarne triste in jos... multe din frunze i se uscara si cazura pe pamant, iar pasarile il parasira, caci el nu le mai putea proteja. Si copacul se insingura din ce in ce mai mult, mahnit si speriat si parca fara speranta...
Pana-ntr-o zi, cand un lucru neobisnuit se intampla... o pasare mica, negricioasa, se aseza pe-o ramura de-a lui. Copacul era mai mai s-o alunge, cum se speria el din orice... insa pasarea nu paru sa bage in seama fosnetul ramurilor lui, ci ramase nemiscata. Vazand ca nu pateste nimic rau, copacul se mai linisti. Insa nu mica ii fu mirarea cand pasarea prinse a-i vorbi cu glas firav:
-Sunt venita de departe, copacule... lasa-ma sa ma odihnesc... drumul a fost atat de lung...
Si am nevoie de hrana ca sa prind puteri.
-Hrana, de unde sa-ti dau eu hrana? Intreba copacul...
-In crapaturile scoartei tale sunt multe gaze si gandacei. Scutura-te putin, sa-ti plesneasca mai tare coaja si sa pot prinde cativa...
Copacul tacu imbufnat, caci se temea sa se scuture... Scoarta sa-l tinea in picioare...s-o crape?? sa se expuna vantului si ploilor?? umezeala i-ar fi patruns la tulpina si ar fi putrezit negresit... insa privind spre pasarea zgribulita care parea ca abia se mai tine, i se facu mila de ea si-si intinse putin ramurile. Pasarea ciuguli dintr-o crapatura si paru ca mai prinde la inima. Spre seara, pasarea adormi iar copacul o veghe toata noaptea, caci asa slabita cum era, se temea sa nu cada. Dimineata copacul isi mai crapa o data scoarta ca sa-i ofere pasarii micul dejun. Si pentru catava vreme copacul hrani pasarea in timpul zilei si o adaposti noaptea...
In schimb vremea se facea din ce in ce mai rece si pasarea suferea mult de frig.
-Ridica-ma mai aproape de soare, te rog... ii sopti pasarea. Daca razele soarelui ma vor incalzi, voi putea pleca mai departe, spre tara mea, la cuibul meu...
Si copacul, obisnuit de acuma sa-i poarte de grija, o ridica usor, pe un ram, spre soare. Pasarea se incalzi sub razele binefacatoare, apoi isi lua zborul. Copacul o urmari o vreme cu privirea, pana se pierdu in inalt... dar cand sa-si intoarca privirea spre pamant ceva ii atrase atentia. In albastrul cerului intrezari ramurile unui copac falnic si frumos... la inceput nu-i veni sa-si creada ochilor apoi, incepu sa cerceteze cu luare aminte privelistea. Si nu mica-i fu uimirea cand isi dadu seama ca imaginea de sus era chiar a sa. Oglinda cerului il reflecta, albastra si senina. De atunci au mai trecut multe toamne si multe primaveri, dar copacul nostru n-a mai privit decat arareori la pamant. Nici teama nu i-a mai fost, pentru ca, in unele zile racoroase si senine, cerul albastru ii oglindea frunzisul bogat. Iar copacul nostru isi aducea aminte atunci ca e puternic, tanar, vanjos... Redeveni vesel si fericit, iar pasarile isi gasira din nou adapost in coroana sa. Caci, in final, copacul invata sa priveasca in sus, in oglinzi care nu seaca in verile secetoase...
marți, 28 aprilie 2009
Pentru ca uneori ti-as vorbi mai bine in frunze decat in cuvinte...
Ochii tai ca adancul padurii
imi soptesc despre frunze si cantec de vant.
Pielea ta miroase-a pamant
si a zboruri de pasare...
Esti salbatec si bland,
intr-o ciudata
si minunata alcatuire...
In aerul straveziu te respir
Cu fiecare dor ma-nfasori in iubire
mai strans, dulce alint cu-aroma de mir…
Te sorb cu fiecare zbatere a sangelui meu.
Tot mai mult imi creste in inima
Inima ta. Mereu si mereu
trec din eu in tu, din tu in eu...
imi soptesc despre frunze si cantec de vant.
Pielea ta miroase-a pamant
si a zboruri de pasare...
Esti salbatec si bland,
intr-o ciudata
si minunata alcatuire...
In aerul straveziu te respir
Cu fiecare dor ma-nfasori in iubire
mai strans, dulce alint cu-aroma de mir…
Te sorb cu fiecare zbatere a sangelui meu.
Tot mai mult imi creste in inima
Inima ta. Mereu si mereu
trec din eu in tu, din tu in eu...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
